toboganul

În fiecare zi, străbat parcul, singurul loc unde îmi fericesc ochii privind multitudinea de culori a frunzelor de toamnă, jocurile copiilor şi bucuria lor de viaţă...
Într-o zi, trecând prin acelaşi loc, paşii şi-au încetinit ritmul. Privirea mi-a fost atrasă de imaginea unui copilaş (n-avea nici măcar doi ani), care a fost încurajat să se dea pe tobogan. Se pare că era prima oară când încerca o astfel de experienţă. Micuţului îi era teamă, dar în acelaşi timp dorea să experimenteze... Tatăl l-a asigurat că-l va aştepta la capăt. Uşurel, cu ajutor din partea tatălui urcase, era acolo sus. Nu era la foarte mare înălţime, dar acum, era singur acolo şi exista o oarecare nesiguranţă. S-a aşezat cu grijă, ţinându-se să nu alunece, apoi a privit la capăt şi.... toate temerile au dispărut când şi-a văzut tatăl cu braţele deschise să îl primească. Cu ochii ţintă la tatăl său, şi-a desprins mâinile şi a „zburat” în braţele iubitoare... se simţea victorios, ceea ce l-a determinat să mai încerce din nou!

Am înţeles... nu contează că ai urcat prea sus şi poţi să cazi,  sau că eşti singur... ideea e să ştii încotro să priveşti. Acolo, la capăt, te aşteaptă braţele iubitoare ale Tatălui.
Ce zici, îţi dai drumul?

dreptul la cuvânt!

Era ora de matematică, însă nu era o oră obişnuită, aveau inspecţie! Şi ştiţi cum e... dacă e inspecţie, toată lumea trebuie să fie pregătită, toată lumea trebuie să dea răspunsuri bune, totul trebuie să iasă perfect.
Se fac calcule, se pun întrebări, se iese la tablă....etc. Băiatul nostru, pe care am putea să-l numim ca în matematică X, s-a implicat şi a dat uneori câte un răspuns. Se pare că era ziua lui bună, că de la o vreme, stătea numai cu mâna ridicată.

Pe la jumătatea orei, inspectorul impresionat, îi spune profesorului:
- Să-i pui un 10 lui X, merită din plin!
Zis şi făcut. În catalog profesorul de matematică i-a dat nota 10.
Ora continuă, elevii dau răspunsuri, ora mergea foarte bine, toată lumea era mulţumită... elevul X stă în continuare numai cu mâna ridicată. Deodată, la una din întrebările puse, nimeni din clasă nu a găsit răspunsul corect, şi pentru că X era singurul care ţinea în continuare mâna ridicată, i s-a dat dreptul la cuvânt:
- Spune tu X!
Fericit dar în acelaşi timp grăbit să-şi rezolve problema, elevul X spune:
- Îmi daţi voie să merg până la baie?

********************************

E o strategie şi asta să obţii o notă buna :))

tinereţe fără bătrâneţe...

Aveam oaspeţi, şi pentru că era destul de rece, am pus două plapume (nu prea groase), să fiu sigură că nu-i va fi frig. Dar m-am trezit cu el lângă mine:
- Te rog  să-mi iei o plapumă, una îmi ajunge.
- O iau, dar dacă peste noapte se face mai rece, e bine să o aveţi aproape...
- Draga mea, celor bătrâni le este frig, dar eu sunt tânăr. Am doar 87 de ani, aşa că te rog să o iei.
 Zis şi făcut, i-am îndeplinit dorinţa.
- Auzi, contină el, poate credeai că sunt bătrân, dar te-ai înşelat. Ştii, am auzit de multe ori în jurul meu „moş, moşule”, şi mi s-a părut aşa ciudat încât m-am uitat în jurul meu, dar nu era nici un moş. La cine or fi făcut referire... nu ştiu!?

Când eram mică, aveam impresia că oamenii de la 35 de ani în sus sunt deja bătrâni... cei de 45-50 de ani, erau foarte bătrâni, intrau în categoria bunicilor, iar după percepţia mea, bunicii nu puteau fi decât nişte bătrâni. Acum, văd lucrurile altfel... probabil pentru că anii trec... :)

 
Se pare că bătrâneţea e o stare, şi îmbătrâneşti abia atunci când începi să te simţi bătrân... altfel, rămâi mereu tânăr (în suflet!). 

poezia scrisă de Norel

Nu zdrobiţi Visele niciunui om.
În ele zămisleşte de veacuri o taină,
Pe care n-o veţi putea înţelege,
Aşa cum nu puteţi şti
Ce grăieşte fără cuvinte Un pom.
Nu zdrobiţi
Visele copiilor, mai ales...
Nu-i pizmuiţi
Pentru că ei izbutesc
Să-şi trăiască realităţile mai intens.
Mai bine Visaţi că sunteţi copii
Şi continuaţi
Să vă-ntoarceţi acasă...

Capra cu trei iezi (varintă actualizată)

Povestea clasică o ştim toţi, dar iată cum arătă povestea în zilele noatre, scrisă de un copil: 

A fost odată o capră. Părăsită de soţul ţap, care a plecat peste graniţe la cules de căpşuni, biata făptură abia reuşea să-şi educe cei trei iezi.
Iedul cel mare şi cel mijlociu, cât era ziua de mare, navigau pe INTERNET sau jucau COUNTER-STRIKE în reţea pe calculatoarele lor performante. Numai iedul cel mic făcea treabă în casă, spăla lenjeria intimă a femiliei şi dădea cu aspiratorul. În restul timpului învăţa pentru şcoală sforăind de zor.
În fiecare sâmbătă carpra se aranja, se ruja, se parfuma şi pleca la CHINA TOWN să facă cumpărături. Înainte de a ieşi din casă, stabilea parola, care în acea săptămână era: DESCHIDEŢI UŞA@REPEDE.CAPRA.
La pândă, era lupul, fost director la banca Partaloagele, acum şomer, asculta cu atenţie. Acest personaj hămesit, furios şi deprimat, deoarece dormea doar o oră pe noapte, avea gânduri diaboleşti.
După plecarea caprei, care-ncălecă pe o motocicletă SUZUKI, ultimul răcnet, lupul în faţa tastaturii de la uşă încerca parola pe care o auzise. După mai multe rateuri, intră în casă. Aici se ospătă cu cei doi iezi mari şi fură computerele lor şi o placă video GeForce 4 FX 7800 GT.
După această scenă horror, capra veselă şi plină de cumpărături, se întoarce acasă cu solniţele cu sare, vegetale, pungi cu lapte şi mai multe.
Dar povestea nu se termină aici. Capra află toată tragedia de la iedul cel mic şi, tâmpită de durere, puse la cale, RĂZBUNAREA (un plan diabolic).
Fără pic de milă, mama capră îl invită pe lup la un ospăţ de sufletul celor ajunşi în stomacul său.
Scaunul pe care se aşeză criminalul lup e dubios. Acesta, cu un răcnet de cel puţin 160 decibeli, se prăbuşeşte în groapa pregătită cu sadism de capră. La rugăminţile lupului: „Help Cumătră!” ea rămâne surdă şi mută.
Din această povestire învăţăm că „răzbunarea e dulce şi bună şi e bine să ţi-o faci singur cu sadism şi mult sânge rece CA O CAPRĂ”.

Ce-i viaţa?

În ultima perioadă am auzit numai de moarte şi morţi. Recent am fost la înmormântarea unui om pe care nu l-am văzut vreodată, nici măcar mort, pentru că era închis sicriul (să nu înţelegeţi că mi-aş fi dorit). Acest om, deşi necunoscut multora, a avut multă lume la înmormântare.
Tot zilele trecute, mi-a povestit cineva, cum a murit un tânăr (recent căsătorit) pentru că lucra neasigurat şi a căzut de pe acoperiş.
La scurt timp, am aflat că a murit un alt tânăr pe care cândva l-am cunoscut, nu eram tocmai prieteni dar, a fost straniu să aflu de moartea lui... accident cu motocicleta... Un tânăr foarte cunoscut şi care a avut o mulţime imensă de oameni care l-au însoţit pe ultimul drum...
Azi, a fost condusă pe ultimul drum o femeie din biserica din care fac parte, răpusă de nemilosul cancer!
Nu cred că am vărsat vreo lacrimă pentru vreunul din ei, cu toate că îmi pare rău că nu mai sunt printre noi, dar moartea lor mi-a lăsat o întrebare în minte: "ce-i viaţa?"
Ce e viaţa când moartea îşi poate cere drepturile în orice clipă, fără să ţină cont cine eşti...? 

Ce e viaţa dacă moartea nu te întreabă dacă abia te-ai căsătorit şi vrei să te bucuri alături de soţia ta...?

Ce e viaţa dacă moartea te ia, fără să ţină cont că eşti cunoscut şi ai mulţi prieteni...?

"EA" vine sub orice formă, chiar şi sub forma cancerului şi nu te cruţă! Nu are reguli, nu poţi negocia când să vină, nu vrea bani sau altceva, nu ţine cont de absolut NIMIC... în faţa morţii toţi suntem egali!!!

E uşor să spun: "Cu o moarte suntem cu toţii datori", dar dacă aş fi întrebată dacă sunt gata pentru a-mi achita datoria, mă îndoiesc că aş spune da...
"MOARTEA" nu e ceva de speriat, oricum nu mai ştii nimic după trecerea în nefiinţă... important e cum îţi trăieşti viaţa până să vină "EA". Cred că trebuie să mă gândesc mai serios la asta, nu?