toboganul

În fiecare zi, străbat parcul, singurul loc unde îmi fericesc ochii privind multitudinea de culori a frunzelor de toamnă, jocurile copiilor şi bucuria lor de viaţă...
Într-o zi, trecând prin acelaşi loc, paşii şi-au încetinit ritmul. Privirea mi-a fost atrasă de imaginea unui copilaş (n-avea nici măcar doi ani), care a fost încurajat să se dea pe tobogan. Se pare că era prima oară când încerca o astfel de experienţă. Micuţului îi era teamă, dar în acelaşi timp dorea să experimenteze... Tatăl l-a asigurat că-l va aştepta la capăt. Uşurel, cu ajutor din partea tatălui urcase, era acolo sus. Nu era la foarte mare înălţime, dar acum, era singur acolo şi exista o oarecare nesiguranţă. S-a aşezat cu grijă, ţinându-se să nu alunece, apoi a privit la capăt şi.... toate temerile au dispărut când şi-a văzut tatăl cu braţele deschise să îl primească. Cu ochii ţintă la tatăl său, şi-a desprins mâinile şi a „zburat” în braţele iubitoare... se simţea victorios, ceea ce l-a determinat să mai încerce din nou!

Am înţeles... nu contează că ai urcat prea sus şi poţi să cazi,  sau că eşti singur... ideea e să ştii încotro să priveşti. Acolo, la capăt, te aşteaptă braţele iubitoare ale Tatălui.
Ce zici, îţi dai drumul?