miercuri, 1 iunie 2011

Dragoste... ce-i aia???


Se vorbeşte atât de mult de dragoste, încât a ajuns să pară un lucru banal. Dar la o privire mai atentă, descoperim că deşi majoritatea oamenilor vorbesc despre ea, foarte puţini îi cunosc adevăratul sens. Unii susţin că dragostea adevărată nu există. Vreau să-i contrazic: ea există mai mult şi mai profund decât reuşim să o definim.
Dacă e să înţelegem corect noţiunea de dragoste, trebuie să ne raportăm la Sacrificiul Suprem, care a fost o dovadă a dragostei adevărate.
Întrebaţi „ce este dragostea”, majoritatea oamenilor mi-au vorbit despre altceva, sau mi-au spus simplu „nu ştiu, întreabă pe cei căsătoriţi”, de parcă dragostea le-ar fi fost destinată doar lor….
Întrebându-i cu ce asociază în mintea lor cuvântul dragoste, fetele au răspuns imediat că primul lucru care le vine în minte când se gândesc la dragoste e persoana iubită, e o nuntă, e culoarea roz, e imaginea unei perechi ce se priveşte tandru, e o plimbare la apus de soare, e cineva care oferă cadouri, apreciază, oferă ocrotire, etc. Dragostea mai e privită ca fiind dispariţia singurătăţii, sau e senzaţia aceea de „fluturaşi” în stomac.
Băieţii în schimb, mi-au spus că asociază dragostea cu culoarea roşie, sau e înfăţişată de o îmbrăţişare, de un sărut, sau e imaginea unor tineri ce merg mână în mână…
Alţii mi-au spus că e un subiect care nu îi preocupă, e prea greu ca să se străduiască să-mi dea un răspuns. Pentru ei dragostea vine şi pleacă, în funcţie de cel pe care îl întâlneşti, cu care stai o perioadă, până ce modul de a gândi nu mai coincide… sau până ce nu se mai găseşte o cale de mijloc.
Mi-au mai răspuns că: a iubi, înseamnă a-l face fericit pe cel de lângă tine, adică să ocupi locul doi, să te sacrifici pentru celălalt, înseamnă renunţare, uneori chiar la tot…
O tânără, mi-a răspuns totuşi altfel, prima imagine a dragostei din mintea sa e a unor bătrâni ce merg mână în mână. O altfel de perspectivă, una ce surprinde durabilitatea şi frumuseţea dragostei. A mai adăugat că ar mai putea fi o conversaţie între cei doi completată de o privire în care să se vadă dragostea.


Ce este dragostea? Sau la ce vă gândiţi când auziţi cuvântul dragoste?
Datorită mass-mediei, în mintea multora, s-a format o imagine împletită din nuanţe calde, de roz, liliachiu şi roşu, flori, inimioare, funde, căldură, eventual imaginea unei perechi de îndrăgostiţi mergând mână în mână sau sărutându-se, sau e senzaţia aceea de fluturaşi ce-ţi „umblă” prin stomac.
Şi totuşi, ce-nseamnă cu adevărat dragoste? O fi numai partea aceea frumoasă, pe care o idealizăm cu toţii, sau e mai mult de atât? Oare dragostea adevărată se rezumă la atât de puţin?
Unde e dragostea atunci când el sau ea nu mai sunt aranjaţi, parfumaţi, vorbesc frumos şi sunt gata să iasă la o plimbare sub clar de lună? A iubi o persoană frumoasă, bine îmbrăcată, parfumată, o persoană care-ţi zâmbeşte şi îţi vorbeşte mieros e la îndemâna oricui. Adevărata iubire însă se dovedeşte atunci când el, vine de la muncă cu o salopetă murdară, mirosind groaznic, şi ea îl întâmpină cu un sărut, cu o îmbrăţişare, sau cu un zâmbet cald, cu toate că ştie că va avea din nou de spălat şi de călcat.
Adevărata iubire, îşi arată puterea, chiar şi atunci când el se întoarce de la muncă şi o găseşte nearanjată, în halat sau cu şorţul de bucătărie, iar părul şi pielea miros asemenea meniului din seara aceea.
Adevărata iubire se exprimă uneori şi prin aceea că uneori, de dragul ei sau al lui, alegi să taci, cu toate că simţi că mai ai ceva de adăugat… să taci când te simţi provocat să ţipi sau să trânteşti uşi… să taci când simţi că ai dreptate, însă dreptatea pe care ai putea-o câştiga atunci, nu ţi-ar folosi la nimic, pierzându-l pe el sau pierzând-o pe ea…
Adevărata iubire se manifestă chiar şi atunci când ea şi-a pierdut din frumuseţea tinereţii, având nu ştiu câte kilograme în plus şi părul „nins” de atâtea griji, iar pielea şi-a pierdut fineţea, fiind săpată de riduri…
Adevărata iubire se manifestă chiar şi când el şi-a pierdut podoaba capilară (pe vremuri fiind dată cu gel) … în locul căreia i-a „crescut” o frumoasă chelie, iar muşchii lui nu mai sunt lucraţi ca-n tinereţe, fiind înlocuiţi de o burtă pe cinste…
Iubirea mai înseamnă să te scoli în mijlocul nopţii, pentru a te ocupa de copil, pentru ca ea să se poată odihni… înseamnă să laşi de la tine, fără să simţi că eşti înfrânt… înseamnă să stai chinuit pe un scaun de spital, doar ca să fii aproape de el sau ea atunci când va deschide ochii sau se va mişca… înseamnă să rămâi cu el sau cu ea, chiar dacă şi-a pierdut vederea şi trebuie să-i fii tu ochi… sau a rămas invalid(ă)…
Dragostea mai înseamnă şi răbdare… renunţare… creştere împreună…
Dragostea nu înseamnă doar priviri pe furiş, pentru aţi crea noi senzaţii (de fluturi în stomac), nu înseamnă doar zâmbete largi şi fluturări de gene… nu înseamnă doar plimbări prin parcuri sau bileţele scrise pe hârtiuţe colorate… nu înseamnă doar nuntă, flori şi bucurie laolaltă… nu înseamnă doar luni de miere la un hotel de 5 stele…
Mai înseamnă şi copii bolnavi sau mofturoşi…


Iată o bună ilustrare a dragostei:
“Era o dimineaţă aglomerată la cabinet când, in jurul orei 08:30, intra un domn bătrân cu un deget bandajat. Îmi spune imediat ca este foarte grăbit căci are o întâlnire fixata pentru ora 09:00. L-am invitat să se aşeze ştiind ca avea sa mai treacă cel puţin o jumătate de ora pana sa apară medicul. Îl observ cu câtă nerăbdare îşi priveşte ceasul la fiecare minut care trece.
Între timp mă gândesc ca n-ar fi rău să-i desfac bandajul si sa vad despre ce este vorba. Rana nu pare a fi aşa de grava… în aşteptarea medicului, mă decid să-i dezinfectez rana şi mă lansez într-o mica conversaţie. Îl întreb cât de urgentă este întâlnirea pe care o are şi daca nu prefera să aştepte sosirea medicului pentru tratarea rănii. Îmi răspunde ca trebuie sa meargă neapărat la casa de bătrâni, aşa cum face de ani buni, ca sa ia micul dejun cu soţia.
Politicoasa, îl întreb de sănătatea soţiei. Senin, bătrânul domn îmi povesteşte ca soţia, bolnava de Alzheimer, stă la casa de bătrâni de mai bine de 7 ani. Gândindu-mă că într-un moment de luciditate soţia putea fi agitata de întârzierea lui, mă grăbesc să-i tratez rana, dar bătrânul îmi explică, că ea nu-şi mai aduce aminte de 5 ani cine este el... Şi-atunci îl întreb mirata:
“Şi dvs. vă duceţi zilnic ca să luaţi micul dejun împreună?“.
Cu un surâs dulce şi o mângâiere pe mana, îmi răspunde:
“E-adevărat că ea nu mai ştie cine sunt eu, dar eu ştiu bine cine este ea“.
Am rămas fără cuvinte şi un fior m-a străbătut în timp ce mă uitam la bătrânul care se îndepărta cu paşi grăbiţi.


Un grup de psihologi au pus unor copii cu vârste cuprinse între 4 şi 8 ani următoarea întrebare: "Ce înseamnă dragostea?" Răspunsurile primite au fost mai adânci decât ne-am putea imagina.
"Când bunica mea a făcut artrita, nu mai putea sa se aplece sa-si facă unghiile de la picioare. Aşa ca bunicul i le face de atunci mereu, deşi are si el artrita la mâini. Aceasta este dragostea."
Rebecca- în vârstă de 8 ani
"Când cineva te iubeşte, felul în care iţi rosteşte numele este diferit. Chiar ştii că numele tău este în siguranţă în gura lui."
Billy 4 ani
"Dragostea este ceea ce te face să zâmbeşti atunci când eşti obosit."
Terri 4 ani
"Este dragoste când o fată se parfumează, un băiat se da cu after shave, ies împreună în oraş şi se miros reciproc."
Karl 5 ani
"Este vorba de iubire atunci când mănânci în oraş şi îi dai cuiva cei mai mulţi dintre cartofii tăi prăjiţi, fără să îi ceri în schimb cartofii lui."
Chrissy -6 ani
"Este dragoste atunci când mami îi face cafea lui tati şi ia o înghiţitură înainte de a i-o da, pentru a fi sigura ca gustul este OK."
Danny 7 ani
"Dragoste este atunci când te săruţi tot timpul. Apoi, când oboseşti de atâta sărutat tot vrei sa fii împreună şi să stai de vorbă. Aşa sunt mami şi tati. Sunt caraghioşi când se sărută."
Emily – 8 ani
"Dragostea este ceea ce este cu tine în camera de Crăciun dacă te opreşti din deschis cadouri şi asculţi."
Bobby 7 ani
"Dacă vrei să înveţi mai bine să iubeşti, trebuie să începi cu un prieten pe care îl urăşti"
Nikka 6 ani (ne-ar trebui câteva milioane de Nikka pe aceasta planetă)
"Este dragoste atunci când îi spui unui băiat că îţi place cămaşa lui, iar el se îmbrăcă după aceea cu acea cămaşă în fiecare zi."
Noelle 7 ani
"Dragoste este între un bătrânel şi o bătrânică care sunt încă prieteni după atâţia ani, deşi se cunosc atât de bine."
Tommy 6 ani
"În timpul recitalului meu la pian eram pe scena şi îmi era frica. M-am uitat la oamenii care mă priveau şi l-am văzut pe tatăl meu care îmi făcea cu mâna şi îmi zâmbea. Era singurul care făcea asta. Şi nu mi-a mai fost frică."
Cindy -8 ani
"Mama mă iubeşte mai mult decât oricine altcineva. Nimeni altcineva nu mă sărută seara înainte de culcare."
Clare 6 ani
"Este dragoste atunci când mama îi dă tatei cea mai buna bucata de pui."
Elaine -5 ani
"Este dragoste atunci când mami îl vede pe tati transpirat şi mirositor şi tot îi spune ca este mai frumos decât Robert Redford."
Chris 7 ani
"Este dragoste atunci când căţeluşul tău te linge când ajungi acasă, deşi l-ai lăsat singur toata ziua."
Mary Ann 4 ani
"Atunci când iubeşti pe cineva genele ţi se ridică şi coboară şi mii de steluţe ies din tine." (ce imaginaţie)
Karen 7 ani
"Nu trebuie să spui te iubesc dacă nu este adevărat. Dar dacă este adevărat, trebuie s-o spui cât mai des. Oamenii uită."
Jessica – 8 ani

joi, 24 septembrie 2009

scrieri despre femeia de carieră



Astăzi l-am primit de la o prietenă, şi mi-a plăcut cum spune Mircea Dinescu lucrurilor pe nume. Merită să-l citiţi şi voi, dacă nu aici, îl găsiţi oriunde pe internet.

Mircea Dinescu - Femeia de cariera   

Odată, la serviciu, am dat de o colegă nervoasă la toaletă. Ieşise din cabină, îşi netezea fusta si bombănea: "ştii bancu' ăla cu Itic?". N-am ştiut dacă vorbeşte cu mine, aşa că am mormăit incert, în aşa fel încât, la o adică, să reiasă că eu de fapt cântam. A continuat si m-a scăpat astfel de propria-mi mutră buimacă: "Cică se ruga Iţic toată ziua la Dumnezeu: dă, Doamne, să câştig la loterie! Ajută-mă, Doamne, să câştig la loterie, hai, Doamne, zău, de ce nu mă ajuţi si pe mine să câştig la loterie?!
La un moment dat, Dumnezeu, agasat de atâta văicăreală, se repede la el: Mă, Itic, pe cuvânt că te-am auzit si m-am străduit din răsputeri, dar te rog frumos, ajută-mă si tu puţin: joacă la loterie!". 
Am hăhăit cu ea un pic, dar aşteptam legătura dintre banc si motivul reuniunii noastre private. A continuat: "Aşa si eu, dragă: tocmai am făcut acum un test de sarcină care, normal, mi-a ieşit negativ. Am plâns ca proasta, cu fundul pe colac, fiindcă mă screm de vreo patru ani să rămân gravidă si degeaba! După aia însă, brusc, mi-a bubuit mintea că de la ciclul trecut n-am mai făcut sex, de fapt! Că eu cu bărbată-miu nu ne întâlnim decât 8 minute pe zi, dimineaţa. si, deşi el n-are nevoie decât de patru minute pentru un act sexual, eu tocmai atunci nu pot, fiindcă îmi fac părul cu drotul, pantofii cu cremă si botul cu ruj." Verifică-ti agenda, am putea să ne vedem azi la 1,45 să luăm lunch-ul si să facem un copil?
Mă uitam la ea cu ceva ce fusese până de curând admiraţie, dar deja nu mai eram sigur: femeie de carieră, obsedată de promovare, leafă, autoritate si performantă.. Vorbea jumate-n engleză, jumate-n română, cum se poartă acum, era toată numai taioare, promăusăn, targhet, auărnes, marchet, pablic-rileisăns, plening, risărci, fiidbac. Damă spirt, cu părul prins ca madam Ecaterina Andronescu-Abramburica, era deci colega-cea-fără-de-cusur, carierista care se temea doar de bomba atomică si de bărbaţii care cred că femeile sunt inferioare. Avea un soţ manager, care-si făcea al doilea doctorat si chelise prematur din cauza studiului năprasnic si ambiţiei de a fi sef. Aveau bani, lucrau în multinaţionale, umblau numai cu nara pe sus, trosnea mândria-n ei. Dar n-aveau copii. Asta lipsea din tabloul perfect. Când au împlinit 30 de ani au făcut consiliu de familie, cu părinţi si cu socri cu tot si au decis să aibă un băiat si o fată, neapărat în ordinea asta. Când au împlinit 34, s-ar fi bucurat să aibă si-un pechinez, numai că programul lor de lucru era deja un pact cu diavolul. Ea se scula la 7 si pleca la 7,42 cu Renault-ul, el se scula la 7,34 si pleca la 8,02, cu Volkswagen-ul. Seara, ea venea la 9,10, comanda pizza, îi lăsa si lui o felie rece, se culca; la 10,45 venea si el si mânca uscătura. Apoi se strecura în pat lângă ea, dar n-o trezea niciodată pentru sex, fiindcă el trişa; seara nu făcea dus, nu mai avea timp. Făcea doar dimineaţa. 
Ea văzuse-n filme cum femeile de carieră îşi făceau test de sarcina la WC-ul firmei, deoarece acasă nu mai aveau timp. Ceea ce uita ea de fiecare dată era că numai din ovulul ei nu se putea isca nici un făt, mai trebuia si ceva de le el, parcă. Dar el avea de învăţat ca s-ajungă docent, ea avea de ajuns cea mai şefă si de câştigat bani. Copiii nu apăreau, iar cuscrii făceau deja consilii numai între ei, hotărau ceva, însă rezoluţia rămânea nerostită, telefonul tinerilor suna degeaba, iar la celulare nu răspundeau, erau în miting. Pe ea, ovulaţia o prindea numai în brainstormingul pentru campania de relansare a brandului. Iar el tot nu ştia ce e aceea ovulaţie, deşi pe vremuri, când erau studenţi si obişnuiau să mai si trăiască, ea îi desenase două ovare si nişte puncte pe care le înghesuiau alte puncte, cu coadă.
Femeile s-au opintit câteva secole să ajungă egale cu bărbaţii, iar acum nu mai ştiu cum să scape de acest groaznic privilegiu..
Muncim ca nişte tâmpite, îi mulţumim patronului că ne dă şansa extraordinară de a lucra si-n weekend, ca să ne afirmăm si să ne ţinem de deadline. Şefii pleacă de vineri la prânz si-i mai vezi luni după-masă, când se deşteaptă din mahmureli de cinci stele. Timp în care ai deosebita onoare de a le tine locul, că de-aia ai dat atât din coate si-ai făcut ulcer de când mănânci numai kebab în chiflă, la serviciu, ca să ajungi femeie de nădejde. Firma te-a răsplătit cu două dioptrii suplimentare, dar miopia asta e semnul triumfului tău personal. Noaptea visezi color Acrobat Reader, Outlook si Power Point, coşmarul ti-e împicătit de guguloaie de foldere galbene pe care scrie "urgent", "campanie", "scheme", "rapoarte".. În somn, butonul Delete nu merge, nu scapi de pătrătici si te trezeşti ţipând. Nu pentru că te înnebunesc folderele, ci pentru că e deja 7,30 si la 8 trebuie să fii la firmă si-ai dormit strâmb si-ti stă bretonul ca o bidinea. Scuză-mă, te las puţin pe fir, că mă cere unul de nevastă...
Munca e bună numai când iţi-aduce un franc cinstit în buzunar si mai ales, îti dă si răgazul să-l cheltuieşti. Sistemul suedez prevede că trebuie să ameţeşti muncind cinci zile pe săptămână si să ameţeşti în bar două zile pe săptămână. Ăsta e raportul minim rezonabil. Carierismul e plăsmuirea bolnavă a unor filme imbecile de la Hollywood, care insinuează că o femeie poate face orice, dacă vrea ea: ajunge imediat director executiv, naşte trei pui vii pe care îi hrăneşte cu lapte praf, soţul o iubeşte leşinat, deşi o vede cam sase ore pe săptămână (sau poate tocmai de-aia), iar el, deşi e neurochirurg sef la Memorial Hospital, nu e stresat deloc, face mâncare la copii, spală vase si-o aşteaptă pe ea cu maşina la firmă, seara. Pardon, noaptea. Nu se stie când operează el pe creier si mai face si lecţii cu ăia mici, dar ea, nevasta, are de predat patru rapoarte zilnic, de zbierat la trei brokeri si de convins opt clienţi să investească.
Femeile care au văzut-o pe Diane Keaton în "Baby Boom" se lasă drogate de gândul inept al unui perpetuum mobile. Au senzaţia că se poate orice. Că soţul, copilul, ciobănescul german si siameza aşteaptă oricât; ei latră la unison cu mândrie că au o directoare în familie. Când ambii soţi muncesc deopotrivă, ajungi să le înţelegi masochismul, până la urmă. Pericolul dospeşte abia când femeia de carieră are acasă un inginer care scapă la 4,00 de la uzină, apoi vrea mâncare cu sos, maieuri cât de cât curate si puţin sex. Muncind ca o disperată ca să nu cumva să fie promovată alta în locul ei, la o adică, femeia se înscrie deja la divorţul part-time si facilitează hârjoana extraconjugală a bărbatului constrâns de hormoni. 
Când constaţi că fetita ta îi spune "mamă" soacră-tii (care nici nu te-a vrut de noră, fiindcă nu păreai gospodină si uite că ştia ea ce ştia) si bâzâie că pe bona o iubeşte cel mai mult de pe lume, e cam târziu să-ti dai demisia. Copilul nu înţelege că tu crapi muncind ca să aibă el garsonieră-n Bucureşti când termină liceul (dacă l-o termina, că tu n-ai timp să-i verifici lecţiile). Copilul vrea să stai lângă el, caldă, pufoasă, atentă, să simtă dragostea ca pe o pernă de plus. Dar tu, care-ai răspuns la celular si-n clipa când te cerea ăla de nevastă si i-ai spus lui "da", acoperind o secundă telefonul cu palma, apoi te-ai scuzat din gene si ai continuat să vorbeşti cu seful de secţie la telefon, nu prea înţelegi cum vine chestia asta cu renunţatul la carieră de dragul familiei.
Mircea, fă-te că trăieşti! Apropo, când ti-ai închis ultima dată telefonul, ca să vezi un film fără să te deranjeze nimeni? Nu e cazul, că pe vremea când ai văzut tu ultimul film încă nu se inventaseră telefoanele cu On si Off, erau numai fixe cu roată si fir cârlionţat. 
Vasăzică: ultimul film văzut a fost un documentar despre bursa din Tokyo, ultima carte citită a fost "Noţiuni de introducere în cibernetică", ultima ieşire în natură a fost pe ierbuţa de la Romexpo, când ti-a venit delegaţia din Danemarca, ultima dată când ai găsit alimentara deschisă în drum spre casă încă se găsea nechezol, la taclale cu prietenele stai numai prin mesaje pe robot si o dată i-ai făcut uneia o confesiune prin fax, încă îi cumperi copilului haine cu două măsuri mai mici, fiindcă atât purta când te-ai angajat, ultima dată când ai fi vrut să faci sex aveai ciclu, iar ultima dată când ai făcut sex te-ai inhibat, fiindcă uitaseşi să-i spui ceva contabilei.
Nu i-ai mai spus bărbatului din viata ta "te iubesc" de-o veşnicie, nici n-ai avea cum, ar suna ca dracu', ar trebui să i-o şuieri în timp ce-ti tai pielita de la unghii, imediat după ce-l ameninţi să nu cumva să uite să-ti cumpere tampoane cu aripioare si adeziv, că-ti vine sigur diseară sau mâine.
Am chiulit si-am să chiulesc cu voluptate de la muncă, întotdeauna. Chiuleşte si tu, salvează-ti viata, femeie! Atât cât se poate. Ia bunul simt, în doze homeopatice. Să ştii numai tu. Cele mai frumoase petice de viată le-am căpătat fugind de răspundere. Cea mai bună bere pe care am băut-o în viata mea n-a fost la Praga, ca lumea bună, ci în Herăstrău, când o tăiasem de la şedinţa de redacţie, lăsând vorbă că mi s-a spart ţeava de calorifer si m-au chemat vecinii să strâng apa. Mi-a rămas în cap (si mie, ca atâtor altora) gafa de la TVR, de la Revoluţie, când habar n-aveau că intraseră deja în direct si cineva i-a zis lui Dinescu: "Mircea, fă-te că lucrezi!". si Mircea a ascultat. si a ajuns departe. 
Până când vom pricepe omeneşte tâlcul acestui îndemn vital, vom continua să ne prefacem că trăim.



vineri, 31 iulie 2009

jocul lui Daniel

Daca gandesc,
exist,
Exist, pentru ca El se gandeste la mine,
Daca gandesc,
Ma gandesc la El, fiindca exista.
Daca exist,
Gandesc,
El este gandul meu,
Daca exista, gandeste,Eu sunt gandul Lui.
Daca gandesc, exist,
Exist, fiindca El exista,
Si pot gandi la gandul Lui
Despre mine.

Daniel Chirileanu

vineri, 5 iunie 2009

amanunt

Cules de pe internet:
Ai vrea sa imi iei un interviu, deci... zise Dumnezeu.
- Daca ai timp, i-am raspuns. Dumnezeu a zambit.
- Timpul meu este eternitatea... Ce intrebari ai vrea sa imi pui?
- Ce te surprinde cel mai mult la oameni?
- Faptul ca se plictisesc de copilarie, se grabesc sa creasca, iar apoi tanjesc sa fie din nou copii; ca isi pierd sanatatea pentru a face bani, iar apoi isi pierd banii pentru a-si recapata sanatatea. Faptul ca se gandesc cu teama la viitor si uita prezentul, iar astfel nu traiesc nici prezentul, nici viitorul; ca traiesc ca si cum nu ar muri niciodata si mor ca si cum nu ar fi trait.
Dumnezeu mi-a luat mana si am stat tacuti un timp. Apoi am intrebat:
- Ca parinte, care ar fi cateva dintre lectiile de viata pe care ai dori sa le invete copiii tai?
- Sa invete ca dureaza doar cateva secunde sa deschida rani profunde in inima celor pe care ii iubesc si ca dureaza mai multi ani pentru ca acestea sa se vindece; sa invete ca un om bogat nu este acela care are cel mai mult, ci acela care are nevoie de cel mai putin; sa invete ca exista oameni care ii iubesc, dar pur si simplu nu stiu inca sa isi exprime sentimentele; sa invete ca doi oameni se pot uita la acelasi lucru si ca pot sa il vada in mod diferit; sa invete ca nu este suficient sa ii ierte pe ceilalti si ca, de asemenea, trebuie sa se ierte pe ei insisi.
- Multumesc pentru timpul acordat... am zis umil. Ar mai fi ceva ce ai dori ca oamenii sa stie? Dumnezeu m-a privit zambind si a spus:
- Doar faptul ca sunt aici, intotdeauna...
Ti se intampla si tie sa mai uiti "amanuntul" asta?

vineri, 29 mai 2009

Dumnezeu e politicos

Am auzit undeva spunand ca Dumnezeu este politicos, daca Il dai afara, nu intra cu forta, asteapta sa Il chemi... interesant e ca dupa ce se intampla o nenorocire sau ceva neplacut, avem tupeul sa ne punem intrebarea: "unde era Dumnezeu cand s-a intamplat....?"
Am regasit aceleasi ganduri in interviul urmator:
Fiica lui Billy Graham a fost intervievata pe EARLY SHOW si Jane Clayson a intrebat-o:
“Cum a putut Dumnezeu lasa sa se intample acest lucru”?
Si Anne Graham a dat un extrem de profund raspuns de investigatie interioara. Ea spus: Cred ca Dumnezeu a fost foarte intristat de cea ce s’a petrecut, asa cum suntem si noi, dar, de ani de zile, noi Ii tot spunem lui Dumnezeu sa plece din scolile noastre, sa plece din guvernul nostru, sa plece din viata noastra. Si, ca un gentleman ce este, cred ca El s’a retras in pace. Cum sa asteptam noi ca Dumnezeu sa ne dea binecuvantarea si protectia Lui, daca noi Ii cerem sa ne lase in pace?
Sa ne uitam putin. Eu cred ca totul a inceput atunci cand Madeline Murray O’Hare (ea a fost ucisa si cadavrul ei a fost descoperit de curand) s’a plans ca nu doreste nici un fel de rugaciune in scolile noastre si noi am raspuns: OK
Dupa aceea, cineva a spus ca este mai bine sa nu se citeasca Biblia in scoli… Biblia care spune: Sa nu ucizi, sa nu furi, sa iubesti pe aporoapele tau ca pe tine insuti. Si noi am raspuns: OK
Apoi doctorul Benjamin Spock a spus ca nu trebuie sa tragem nici o palma copiilor nostri cand fac rele, pentru ca mica lor personalitate ar putea fi denaturata si le-am putea dauna propria lor parere despre ei. (Fiul doctorului Spock s’a sinucis). Si noi am zis: un expert stie ce spune cand vorbeste asa despre ceva, astfel ca am raspuns: OK
Apoi cineva a spus ca profesorii si principalii ar face mai bine sa nu aplice pedepse disciplinare cand copiii nostri fac rele. Si administratorii de scoli au spus ca nici un membru al facultatii nu se va atinge de vreun student, cand acesta face rele, pentru ca nu vrem sa avem o proasta publicitate si, cu siguranta, nu vrem sa fim dati in judecata. (Este o mare diferenta intre a aplica pedepse disciplinare si a lovi, a bate, a pocni, a umili, a izbi, etc.) Si noi am raspuns: OK
Apoi altcineva a spus sa lasam fiicele noastre sa faca avort, daca vor si nici macar nu trebuie sa spuna parintilor lor. Si noi am raspuns: OK
Acelasi intelept membru al conducerii scolii a spus ca deoarece baietii vor fi ca baietii si ca, oricum o vor face, hai sa dam prezervativele cuvenite copiilor nostri ca sa aiba placerile pe care le doresc si nu vom spune parintilor lor ca ei le primesc de la scoala. Si noi am spus: OK.
Apoi unii dintre oficialii nostri de varf au spus ca nu conteaza ce facem noi in viata noastra particulara, atata vreme cat ne indeplinim munca. Si, fiind de acord cu ei, am spus ca pentru mine nu conteaza ce face fiecare, inclusiv Presedintele, in viata lui privata, de vreme ce eu am un serviciu si economia este buna. Apoi cineva a spus ca putem publica reviste cu fotografii de femei goale si sa le numim nevatamatoare, o prozaica apreciere a frumusetii corpului feminin. Si noi am zis: OK.
Si iarasi cineva a luat aceasta apreciere ca buna si a facut un pas in plus, publicand fotografii cu nuduri de copii si a mai facut un pas punand aceste nuduri pe internet ca sa fie accesibile tuturor. Si noi am zis: OK ei au dreptul la libertate cuvantului.
Dupa aceea, industria distractiilor a zis: Sa facem show-uri de TV si filme care sa promoveze profanitatile, violenta si sexul ilicit. Sa dam pe piata muzica prin care sa incurajam violul, drogurile, crima, sinuciderea si alte teme satanice. Si noi am zis: toate astea nu sunt decat distractii si nu au nici un efect advers, nimeni nu le va lua in serios oricum, asa ca mergeti inainte.
Si ne mai intrebam acum de ce copiii nostri n’au nici o constiinta, de ce nu deosebesc ce este bine de ce este rau si de ce nu le pasa cand ucid straini, colegi de clasa, sau pe ei insisi. Probabil ca daca ne-am gandi mai indelung si mai adanc, ne-am putea inchipuie de ce.
Cred ca NOI CULEGEM CEEA CE AM SEMANAT!

lectie de filozofie

Am primit-o si eu, dar merita citita!
Un profesor de filosofie statea în fata clasei având pe catedra câteva lucruri. Când ora a început, fara sa spuna un cuvânt, a luat un borcan mare gol, pe care l-a umplut cu mingi de golf. I-a întrebat pe studenti daca borcanul este plin si acestia au convenit ca era.
Profesorul a luat atunci o cutie cu pietricele pe care le-a turnat în borcan, scuturându-l usor. Pietricelele au umplut golurile dintre mingile de golf.. I-a întrebat din nou pe studenti daca borcanul era plin, iar acestia au fost de acord ca era.
Profesorul a luat dupa aceea o cutie cu nisip pe care l-a turnat în borcan. Firesc, nisipul a umplut de tot borcanul. I-a întrebat din nou pe studenti cum statea treaba iar acestia au raspuns în cor "pliiin"!
Profesorul a scos de sub catedra doua cani cu suc pe care le-aturnat în borcan umplându-l de aceasta data definitiv. Studentii au râs.
,,Acum (a spus profesorul dupa ce hohotele s-au domolit), as dori sa întelegeti ca acest borcan reprezinta viata voastra. Mingile de golf reprezinta lucrurile importante pentru voi: familia, copiii, sanatatea, prietenii si pasiunile voastre, si ca daca totul ar fi pierdut în afara de acestea, viata voastra ar fi tot plina. Pietricelele sunt celelalte lucruri care conteaza pentru voi: serviciul, casa, masina, iar nisipul e restul lucrurilor marunte. Daca veti începe cu nisipul ( a continuat el), nu veti mai avea unde sa puneti mingile de golf si pietricelele. La fel si în viata, daca îti irosesti tot timpul si energia pentru lucrurile mici, nu vei avea niciodata timp pentru lucrurile importante pentru tine.
Acorda atentie lucurilor importante pentru fericirea ta. Joaca-te cu copiii, fa-ti controale medicale periodic, iesi cu prieteni/prietena/sotia în oras la cina, joaca tenis; vei avea suficient timp alta data sa faci curat sau sa repari cine stie ce dispozitiv . Ai, în primul rând grija de mingile de golf, ele conteaza cu adevarat. Stabileste-ti prioritatile, restul e doar nisip." Unul dintre studenti a ridicat mâna interesându-se ce reprezentau cele doua cani de suc. Profesorul ia raspuns zâmbit: "Ma bucur ca întrebi asta. Ele vor doar sa arate ca, oricât de plina ar parea viata ta, e loc întotdeauna pentru doua cani de suc, împreuna cu un prieten."

sâmbătă, 9 mai 2009

revolta



"Stii, copilul tau astazi nu s-a jucat cu al meu..." spunea un parinte.
"Copii nostri astazi s-au certat. Ba chiar s-au si impins, iar al meu si-a murdarit pantalonii in ghenunchi"... spunea alt parinte. Iar lista poate continua...
Bineinteles ca a doua zi, copii erau din nou buni prieteni, se jucau ca si cand nu a fost nimic intre ei... insa parintii nu si-au mai vorbit...
Mi s-a intamplat si mie si sunt revoltata!!!
Din punctul meu de vedere, parintii n-ar trebui sa se implice in certurile copiilor decat atunci cand situatia o impune, cand lucrurile scapa de sub control... altfel nu vad rostul...
N-am inteles niciodata de ce unii se supara pe tine fara motiv... te trezesti ca nu-ti mai vorbesc... sau iti vorbesc de parca le-ai fi dusman... si stai stupefiat in fata lor, intrebandu-te unde ai gresit? Iar cand descoperi... ramai mut, pentru ca n-ai nici o vina...
Da, sunt de acord sa te superi pentru ca ti-am gresit, ca m-am purtat intr-un mod nepotrivit, dar sa te superi ca altcineva (apropiat mie) a facut nu stiu ce... nu pot sa inteleg...

Cat de ingusta e mintea umana... cat de limitati suntem...
Ce diferit actioneaza Dumnezeu... El nu se supara pe mine pentru ca cineva din familia mea a gresit... nu se supara nici chiar atunci cand gresesc, are un mod minunat de-a iubi: uraste pacatul meu, pacatul tau, dar ma (ne) iubeste la fel...

Vom invata vreodata sa facem la fel?

vineri, 8 mai 2009

constatare...

Cu toate ca pentru fiecare din noi ziua are tot 24 de ore, mereu ne plangem ca nu avem timp. Suntem intr-o continua alergare... incercand sa rezolvam "urgente", iar lucrurile care trebuie, pe care ni le dorim, le amanam mereu pentru o data viitoare... o "data viitoare" care nu mai vine...

Am devenit atat de ocupati, avem atat de multe de facut, incat nu mai avem timp sa traim...

joi, 23 aprilie 2009

sunt însărcinată


Există cuvinte pe care lumea le rosteşte cu atâta emoţie, ca şi atunci când spunem primul"te iubesc" sau altele... însă nimic nu poate egala emoţia din glasul şi sufletul celei care spune pentru prima oară "sunt însărcinată" sau "voi avea un copil".
Da, sigur veţi spune că greşesc, pentru că nu toate femeile îşi doresc copii. Nimic mai adevărat, însă pe acelea nici nu vreau să le iau în calcul. Vorbesc de femeile care îşi doresc copii, de cele care numai la gândul că vor fi mame, trăiesc o bucurie greu de explicat, dar pe care, o poţi contempla în privirea lor când spun: "sunt însărcinată!" (de parcă ar spune: "sunt importantă, mai importantă decât am fost vreodată").
În ultima perioadă am avut ocazia să mă bucur de astfel de "veşti" şi cunosc sentimentul... e minunat... Într-o zi am spus şi eu cu mândrie: "sunt însărcinată!"
... eram la ecografie, nu înţelegeam nimic din ce vedea medicul, dar ştiam că este acolo, oricât de mic ar fi fost... era acolo, în interiorul meu... apoi, mi-a spus: "uite cum îi bate inimioara"... cu câtă emoţie priveam... 
Au urmat mai apoi zile de disperare, când alt medic mi-a spus că există posibilitatea să-l pierd... a fost greu, cumplit de greu... au fost nopţi de rugăciune şi lacrimi... nu puteam accepta că l-aş putea pierde...  îl doream atât de mult...
Într-o zi, medicul mi-a zis: "renunţă acum la el, decât să apară complicaţii mai târziu şi să suferi... eşti tânără, poţi avea oricând altul" (de parcă vorbea de o pereche de ciorapi noi)... apoi a încercat să mă asigure  că la următorul nu voi mai avea probleme.
Am început să plâng, era prea crud... mi-am adunat toate puterile şi i-am spus foarte hotărâtă: "NU! Atâta vreme cât îi bate inima şi există şanse să trăiască, eu nu voi renunţa la el!"
S-a uitat la mine, şi din ziua aceea, nu mi-a mai sugerat niciodată să renunţ, ci m-a asigurat că va face tot ce trebuie să fie bine. Şi a fost...
Au trecut 9 luni, care n-au fost uşoare... Au fost şi greţuri, vărsături, ameţeli, perfuzii, injecţii şi altele... până într-o zi când am simţit un fâlfâit, ca zbaterea de aripi a unui fluture... următoarele zile un fâlfâit ca zbaterea de aripi a unei păsărele... apoi "lovituri" din ce în ce mai intense... o burtă cu viaţă, din ce în ce mai mare şi mai mişcăcioasă :D
Cum poate o femeie să se bucure, cu toate că se deformează în fiecare zi şi devine din ce în ce mai "balenuţă"? Uite că se poate!
Bărbaţii şi femeile care nu au avut vreodată copii, nu vor înţelege niciodată ce sentimente trăieşte o mamă când îşi simte pruncul, e o comuniune unică, pe care mai apoi e imposibil să o regăseşti...
Cum poţi merge fericită să naşti când ştii că te aşteaptă suferinţă şi chin?
Motivaţia de a ţine copilul tău în braţe este prea puternică ca să conteze prin ce treci...
Timpul a trecut... a sosit şi ziua, cu toate că o aşteptam abia peste 3 săptămâni... Eram nerăbdătoare să ajung la spital, sosise clipa cea mare! Dar clipa cea mare s-a lăsat aşteptată. Treceau orele atât de greu şi nimic! Priveam cum se nasc alţii copii, aşa cum mă uit la TV... îmi pierdusem orice fărâmă de răbdare... era cumplit să aştepţi un moment care nu mai venea.
Am aşteptat 12 ore, când, într-un final au decis să mă opereze. M-au întrebat mulţi după aceea dacă nu mi-a fost teamă. Cine s-a gândit la asta? Singurul meu gând a fost acela de a-mi şti copilul în siguranţă. Pentru el mi-era teamă.
... dintr-o dată n-am mai simţit nimic de la gât în jos, de parcă nu-mi mai aparţineam. Nu vedeam decât luminile de deasupra şi anestezistul care îmi verifica pulsul şi-mi zicea să nu mă mişc... apoi, am auzit medicul: "gata". Era 25 aprilie 1999, ora 22.35. L-am întrebat dacă are tot ce-i trebuie, iar el mi-a spus: "are, are tot! are şi cocoş", de parcă ăsta era aspectul esenţial. Nu l-am văzut atunci, cu toate că mi-aş fi dorit, dar eram liniştită să ştiu că e bine şi că am un băiat.
A fost greu după operaţie... dar aveam un copil.
... au urmat nopţi nedormite, când mă chinuiam să-l fac să mănânce mai mult de două guri înainte să adoarmă din nou... colici... pampers-uri... băiţa înainte de culcare (devenise un ritual)... plânsete... zâmbete... gângurituri... prima jucărie pe care a învăţat să o ţină în mâini... mersul de-a buşilea... căzăturile înainte să meargă... apoi primii paşi singur... primul prag trecut fără să cadă... primele cuvinte... primele... ce momente frumoase... unice...
... a urmat grădiniţa cu serbări costumat în săpunel, fiu al Vrâcioaei, sau cine ştie ce moş... apoi prima zi de şcoala cu emoţii... primul Abecedar... primul angajament luat în faţa lui Dumnezeu când a fost investit ca licurici... şi iată-ne acum, în 2009... au trecut 10 ani... nu pot să cred, dar e adevărat!

Doresc fiecărei noi mămici, care recent a rostit cuvintele magice: "sunt însărcinată", să se bucure de fiecare clipă, pentru că sunt clipe pe care niciodată nu le mai regăsesc... 

vineri, 10 aprilie 2009

molia

În căutarea mea prin cămară am avut „plăcerea” să o întâlnesc pe Doamna Molie. Am zis „OK”, e doar un fluture amărât, ce poate face? Numai că uimirea mi-a fost mare când, am descoperit că Doamna M. nu era singură, ci venise însoţită, de fapt era numai normal pentru o doamnă să fie însoţită. :)) N-am apucat să o întreb cine erau ceilalti, dar am bănuit că ar putea fi familia ei. Şi, fiind deranjată de faptul că a dat buzna nepoftită în mâncarea mea, am luat măsuri deportând-o direct în coşul de gunoi, cu familie cu tot. Eram nedumerită de ce am găsit molii în mâncare, deoarece ştiam că moliile rod haine, în special cele de lână… nu şi mâncare…
Totul era în regulă, trecuse ceva vreme, uitasem deja de incidentul cu Doamna Molie când, deschizând cămara… ce să vezi?? Tot neamul „molicesc” avea reşedinţa în cămara mea. M-am îngrozit. În făină, în orez, în zahăr, etc., în toate pungile pe care au reuşit să le găurească!!! Mă întrebam dacă n-a dat vreo plagă (ca cele din Egipt) peste mine? Şi cum se face că deşi făcusem nu de mult curăţenie, au apărut din nou?
Explicaţia? Am pierdut din vedere faptul că moliile îşi fac cuib şi lasă larve (împachetate bine), ca mai apoi familia „molicească” să se refacă din „cenuşă” ca pasărea phoenix. 
Aşa că, am luat-o de la capăt, curăţând tot, aruncând tot. Aşa am scăpat de molii!!! 

Banală povestea, dar are o lecţie bună în caz că vrei să faci curăţenie în viaţa ta.

... dintr-o dată constaţi că lucrurile se îndreaptă către nicăieri, eşti în impas… mai „rătăcit” ca oricând, fără a înţelege cum şi de ce… Încerci să contabilizezi ce ai investit, ce ai primit şi cu ce ai rămas… Cum arată bilanţul? 
Hmmmm, parcă aşteptai să fie altfel… prea multe ore pierdute fără rost... prea multe ispite oferite ochilor tăi... prea multe vorbe fără sens... prea multe păcate înghesuite în viaţa ta... prea multe intenţii bune amânate... prea multă teorie, practică mai nimic... Oooo, atâtea lucruri adunate, însă fără valoare… „câştigurile” acumulate în viaţa ta nu acoperă pierderile. Neplăcut moment… Ce e de făcut? Puţină ordine, n-ar strica!
Începi lucrul… te deconectezi de la tot ce te-ar putea tulbura… telefon, messenger, mail, de la TOT, pentru că e nevoie să gândeşti limpede când vei alege. Ce vei păstra şi ce vei arunca??  
Priveşti către „lucrurile” care ar trebui aruncate pentru că îţi răpesc prea mult din viaţă, dar îţi plac,  iar privindu-le îţi răscolesc amintiri… Pierzi clipe lungi uitându-te la ele şi parcă ţi-e dor… Dar cum rămâne cu curăţenia? Deja te-ai împotmolit? Ştii ce trebuie să faci: să le arunci!!! Îţi fac rău, nu pricepi? …e atât de greu să renunţi, aşa că amâni şi începi cu altceva.
Găseşti într-un colţ, nişte lucruri uitate, dar care pe vremuri îţi mai rupeau din timp. Le arunci. Ce bine te simţi. "Ai făcut treabă bună!" (spui în mintea ta) "Eşti demn de laudă!" (te încurajezi singur). După un timp, n-ai încotro şi te întorci la primele, preferatele tale, dar nu vrei să renunţi: „pe astea le mai păstrez, le pun acolo într-o cutie, cine ştie, într-o zi… posibil să am nevoie de ele. E păcat să le arunc… le păstrez, măcar aşa ca amintire... n-au cum să-mi facă rău!" (te amăgeşti) 
Lucrezi la viaţa ta, te pregăteşti pentru o alta - una mai bună. Faci planuri, te consolezi cu gândul că totul se va schimba. Totul a rămas în urmă… ţi-ai scos din minte gândurile rele ce care hoinăreau hai-hui (ai omorât fluturii), ţi-ai vindecat ochii şi nu le-ai mai dat voie să privească tot ce-şi doreau, ţi-ai „legat” mâinile să nu facă ce n-ar trebui, ai răbdat, cu toate că ţi-a fost greu, ţi-ai ascuns dorinţele, ca să nu le mai vezi, să nu mai doreşti (nu mai zboară nici un fluture)… ţi-ai aruncat totul în cutii şi le-ai închis bine, le-ai sigilat, dar încă le ţii acolo (păstrezi larvele!!!)…

Tu cum ai scăpat de „molii”?