miercuri, 1 iunie 2011

Dragoste... ce-i aia???


Se vorbeşte atât de mult de dragoste, încât a ajuns să pară un lucru banal. Dar la o privire mai atentă, descoperim că deşi majoritatea oamenilor vorbesc despre ea, foarte puţini îi cunosc adevăratul sens. Unii susţin că dragostea adevărată nu există. Vreau să-i contrazic: ea există mai mult şi mai profund decât reuşim să o definim.
Dacă e să înţelegem corect noţiunea de dragoste, trebuie să ne raportăm la Sacrificiul Suprem, care a fost o dovadă a dragostei adevărate.
Întrebaţi „ce este dragostea”, majoritatea oamenilor mi-au vorbit despre altceva, sau mi-au spus simplu „nu ştiu, întreabă pe cei căsătoriţi”, de parcă dragostea le-ar fi fost destinată doar lor….
Întrebându-i cu ce asociază în mintea lor cuvântul dragoste, fetele au răspuns imediat că primul lucru care le vine în minte când se gândesc la dragoste e persoana iubită, e o nuntă, e culoarea roz, e imaginea unei perechi ce se priveşte tandru, e o plimbare la apus de soare, e cineva care oferă cadouri, apreciază, oferă ocrotire, etc. Dragostea mai e privită ca fiind dispariţia singurătăţii, sau e senzaţia aceea de „fluturaşi” în stomac.
Băieţii în schimb, mi-au spus că asociază dragostea cu culoarea roşie, sau e înfăţişată de o îmbrăţişare, de un sărut, sau e imaginea unor tineri ce merg mână în mână…
Alţii mi-au spus că e un subiect care nu îi preocupă, e prea greu ca să se străduiască să-mi dea un răspuns. Pentru ei dragostea vine şi pleacă, în funcţie de cel pe care îl întâlneşti, cu care stai o perioadă, până ce modul de a gândi nu mai coincide… sau până ce nu se mai găseşte o cale de mijloc.
Mi-au mai răspuns că: a iubi, înseamnă a-l face fericit pe cel de lângă tine, adică să ocupi locul doi, să te sacrifici pentru celălalt, înseamnă renunţare, uneori chiar la tot…
O tânără, mi-a răspuns totuşi altfel, prima imagine a dragostei din mintea sa e a unor bătrâni ce merg mână în mână. O altfel de perspectivă, una ce surprinde durabilitatea şi frumuseţea dragostei. A mai adăugat că ar mai putea fi o conversaţie între cei doi completată de o privire în care să se vadă dragostea.


Ce este dragostea? Sau la ce vă gândiţi când auziţi cuvântul dragoste?
Datorită mass-mediei, în mintea multora, s-a format o imagine împletită din nuanţe calde, de roz, liliachiu şi roşu, flori, inimioare, funde, căldură, eventual imaginea unei perechi de îndrăgostiţi mergând mână în mână sau sărutându-se, sau e senzaţia aceea de fluturaşi ce-ţi „umblă” prin stomac.
Şi totuşi, ce-nseamnă cu adevărat dragoste? O fi numai partea aceea frumoasă, pe care o idealizăm cu toţii, sau e mai mult de atât? Oare dragostea adevărată se rezumă la atât de puţin?
Unde e dragostea atunci când el sau ea nu mai sunt aranjaţi, parfumaţi, vorbesc frumos şi sunt gata să iasă la o plimbare sub clar de lună? A iubi o persoană frumoasă, bine îmbrăcată, parfumată, o persoană care-ţi zâmbeşte şi îţi vorbeşte mieros e la îndemâna oricui. Adevărata iubire însă se dovedeşte atunci când el, vine de la muncă cu o salopetă murdară, mirosind groaznic, şi ea îl întâmpină cu un sărut, cu o îmbrăţişare, sau cu un zâmbet cald, cu toate că ştie că va avea din nou de spălat şi de călcat.
Adevărata iubire, îşi arată puterea, chiar şi atunci când el se întoarce de la muncă şi o găseşte nearanjată, în halat sau cu şorţul de bucătărie, iar părul şi pielea miros asemenea meniului din seara aceea.
Adevărata iubire se exprimă uneori şi prin aceea că uneori, de dragul ei sau al lui, alegi să taci, cu toate că simţi că mai ai ceva de adăugat… să taci când te simţi provocat să ţipi sau să trânteşti uşi… să taci când simţi că ai dreptate, însă dreptatea pe care ai putea-o câştiga atunci, nu ţi-ar folosi la nimic, pierzându-l pe el sau pierzând-o pe ea…
Adevărata iubire se manifestă chiar şi atunci când ea şi-a pierdut din frumuseţea tinereţii, având nu ştiu câte kilograme în plus şi părul „nins” de atâtea griji, iar pielea şi-a pierdut fineţea, fiind săpată de riduri…
Adevărata iubire se manifestă chiar şi când el şi-a pierdut podoaba capilară (pe vremuri fiind dată cu gel) … în locul căreia i-a „crescut” o frumoasă chelie, iar muşchii lui nu mai sunt lucraţi ca-n tinereţe, fiind înlocuiţi de o burtă pe cinste…
Iubirea mai înseamnă să te scoli în mijlocul nopţii, pentru a te ocupa de copil, pentru ca ea să se poată odihni… înseamnă să laşi de la tine, fără să simţi că eşti înfrânt… înseamnă să stai chinuit pe un scaun de spital, doar ca să fii aproape de el sau ea atunci când va deschide ochii sau se va mişca… înseamnă să rămâi cu el sau cu ea, chiar dacă şi-a pierdut vederea şi trebuie să-i fii tu ochi… sau a rămas invalid(ă)…
Dragostea mai înseamnă şi răbdare… renunţare… creştere împreună…
Dragostea nu înseamnă doar priviri pe furiş, pentru aţi crea noi senzaţii (de fluturi în stomac), nu înseamnă doar zâmbete largi şi fluturări de gene… nu înseamnă doar plimbări prin parcuri sau bileţele scrise pe hârtiuţe colorate… nu înseamnă doar nuntă, flori şi bucurie laolaltă… nu înseamnă doar luni de miere la un hotel de 5 stele…
Mai înseamnă şi copii bolnavi sau mofturoşi…


Iată o bună ilustrare a dragostei:
“Era o dimineaţă aglomerată la cabinet când, in jurul orei 08:30, intra un domn bătrân cu un deget bandajat. Îmi spune imediat ca este foarte grăbit căci are o întâlnire fixata pentru ora 09:00. L-am invitat să se aşeze ştiind ca avea sa mai treacă cel puţin o jumătate de ora pana sa apară medicul. Îl observ cu câtă nerăbdare îşi priveşte ceasul la fiecare minut care trece.
Între timp mă gândesc ca n-ar fi rău să-i desfac bandajul si sa vad despre ce este vorba. Rana nu pare a fi aşa de grava… în aşteptarea medicului, mă decid să-i dezinfectez rana şi mă lansez într-o mica conversaţie. Îl întreb cât de urgentă este întâlnirea pe care o are şi daca nu prefera să aştepte sosirea medicului pentru tratarea rănii. Îmi răspunde ca trebuie sa meargă neapărat la casa de bătrâni, aşa cum face de ani buni, ca sa ia micul dejun cu soţia.
Politicoasa, îl întreb de sănătatea soţiei. Senin, bătrânul domn îmi povesteşte ca soţia, bolnava de Alzheimer, stă la casa de bătrâni de mai bine de 7 ani. Gândindu-mă că într-un moment de luciditate soţia putea fi agitata de întârzierea lui, mă grăbesc să-i tratez rana, dar bătrânul îmi explică, că ea nu-şi mai aduce aminte de 5 ani cine este el... Şi-atunci îl întreb mirata:
“Şi dvs. vă duceţi zilnic ca să luaţi micul dejun împreună?“.
Cu un surâs dulce şi o mângâiere pe mana, îmi răspunde:
“E-adevărat că ea nu mai ştie cine sunt eu, dar eu ştiu bine cine este ea“.
Am rămas fără cuvinte şi un fior m-a străbătut în timp ce mă uitam la bătrânul care se îndepărta cu paşi grăbiţi.


Un grup de psihologi au pus unor copii cu vârste cuprinse între 4 şi 8 ani următoarea întrebare: "Ce înseamnă dragostea?" Răspunsurile primite au fost mai adânci decât ne-am putea imagina.
"Când bunica mea a făcut artrita, nu mai putea sa se aplece sa-si facă unghiile de la picioare. Aşa ca bunicul i le face de atunci mereu, deşi are si el artrita la mâini. Aceasta este dragostea."
Rebecca- în vârstă de 8 ani
"Când cineva te iubeşte, felul în care iţi rosteşte numele este diferit. Chiar ştii că numele tău este în siguranţă în gura lui."
Billy 4 ani
"Dragostea este ceea ce te face să zâmbeşti atunci când eşti obosit."
Terri 4 ani
"Este dragoste când o fată se parfumează, un băiat se da cu after shave, ies împreună în oraş şi se miros reciproc."
Karl 5 ani
"Este vorba de iubire atunci când mănânci în oraş şi îi dai cuiva cei mai mulţi dintre cartofii tăi prăjiţi, fără să îi ceri în schimb cartofii lui."
Chrissy -6 ani
"Este dragoste atunci când mami îi face cafea lui tati şi ia o înghiţitură înainte de a i-o da, pentru a fi sigura ca gustul este OK."
Danny 7 ani
"Dragoste este atunci când te săruţi tot timpul. Apoi, când oboseşti de atâta sărutat tot vrei sa fii împreună şi să stai de vorbă. Aşa sunt mami şi tati. Sunt caraghioşi când se sărută."
Emily – 8 ani
"Dragostea este ceea ce este cu tine în camera de Crăciun dacă te opreşti din deschis cadouri şi asculţi."
Bobby 7 ani
"Dacă vrei să înveţi mai bine să iubeşti, trebuie să începi cu un prieten pe care îl urăşti"
Nikka 6 ani (ne-ar trebui câteva milioane de Nikka pe aceasta planetă)
"Este dragoste atunci când îi spui unui băiat că îţi place cămaşa lui, iar el se îmbrăcă după aceea cu acea cămaşă în fiecare zi."
Noelle 7 ani
"Dragoste este între un bătrânel şi o bătrânică care sunt încă prieteni după atâţia ani, deşi se cunosc atât de bine."
Tommy 6 ani
"În timpul recitalului meu la pian eram pe scena şi îmi era frica. M-am uitat la oamenii care mă priveau şi l-am văzut pe tatăl meu care îmi făcea cu mâna şi îmi zâmbea. Era singurul care făcea asta. Şi nu mi-a mai fost frică."
Cindy -8 ani
"Mama mă iubeşte mai mult decât oricine altcineva. Nimeni altcineva nu mă sărută seara înainte de culcare."
Clare 6 ani
"Este dragoste atunci când mama îi dă tatei cea mai buna bucata de pui."
Elaine -5 ani
"Este dragoste atunci când mami îl vede pe tati transpirat şi mirositor şi tot îi spune ca este mai frumos decât Robert Redford."
Chris 7 ani
"Este dragoste atunci când căţeluşul tău te linge când ajungi acasă, deşi l-ai lăsat singur toata ziua."
Mary Ann 4 ani
"Atunci când iubeşti pe cineva genele ţi se ridică şi coboară şi mii de steluţe ies din tine." (ce imaginaţie)
Karen 7 ani
"Nu trebuie să spui te iubesc dacă nu este adevărat. Dar dacă este adevărat, trebuie s-o spui cât mai des. Oamenii uită."
Jessica – 8 ani

marți, 29 martie 2011

Cuvintele şi tăcerea

Tăcerea poate fi dorită, plăcută, atunci când simţi nevoia să-ţi asculţi cântecul inimii, să meditezi, sau poate fi apăsătoare, chinuitoare, atunci când aştepţi cuvinte care nu mai vin, iar tensiunea creşte… depinde în ce situaţie te afli. 
Îmi place ce scrie Jean François Catalan despre tăcere: „Şi tăcerea are însă valoarea sa: două fiinţe care se iubesc pot rămâne alături în tăcere şi pot gusta astfel, dincolo de cuvinte, farmecul unei iubiri împărtăşite. În acest caz, cuvântul riscă „să întrerupă vraja”: mai bine taci şi să te laşi pătruns de o prezenţă care n-are nevoie să se exprime; „suntem împreună” şi e de ajuns.
Un cuvânt ar ajunge: „te iubesc” sau „mă iubeşti”, un simplu prenume sau o poreclă obişnuită, chiar un termen banal sau un suspin: nu este vorba decât de a semnifica o prezenţă, o dorinţă, o dragoste”.  
            Cuvintele sunt de prisos atunci când este suficientă tăcerea, dar tăcerea poate durea atunci când e nevoie de cuvinte. În asta constă secretul: a şti când să taci şi când să vorbeşti.

vineri, 7 mai 2010

cum văd copiii lumea

Într-o zi merg să-l iau de la grădi. Se încalţă, îşi ia hanoracul, apoi sucul şi sandwich-ul. Îl iau de mână să plec, dar el îmi spune: „stai!” Îl privesc nedumerită, dar mă opresc. Îmi dă să-i ţin sucul, desface sandwich-ul şi se uită, apoi zice: „E bun, n-are porc!” Mă ia de mână şi plecăm.
Mai poţi să spui că nu sunt responsabili?


Tata cu copilul în oraş. Trecând pe lângă pescărie, tatăl îi spune să rămână puţin la intrare, timp în care el intră să întrebe dacă au un anume tip de peşte. La numai câteva clipe, se aude copilul strigând: „Tataa, vezi ca peştele să nu fie de porc!”


Pentru ca învăţarea cifrelor să devină mai plăcută pentru C., alternam joaca cu cifrele şi desenul cu un program de pe internet „să învăţăm să numărăm” unde, un bărbat le prezintă copiilor cifrele, cerându-le să le repete după el, să le deseneze şi mai apoi să le reproducă singuri. Prezentarea e sub forma unui dialog, bărbatul întreabă, intuind răspunsul copilului, iar după o pauză scurtă le răspunde.
C. era foarte entuziasmat de acest program, ascultând şi procedând cum i se spunea. Într-o zi însă, mă întreabă: „Dar cum aude nenea ce spun eu ca să-mi răspundă?”


După expoziţia de reptile din oraşul nostru, copilul vine acasă adresându-se mamei care nu a fost la expoziţie: „Am văzut multe şopârle, şerpi. Am văzut chiar şi un şarpe gros – de iarnă”.
La ei tot ce e gros = de iarnă.


O familie cu copiii se aflau în vamă, la graniţa cu Germania. Băiatul cere insistent să meargă la toaletă, iar părinţii îl lasă, explicându-i să meargă într-un loc mai ferit de priviri. Zis şi făcut. Se întoarce la scurt timp indicându-le părinţilor unde a fost: „am fost după gardul acela, ca să nu mă vadă nimeni”. A înţeles mai apoi de ce părinţii au făcut ochii mari. Trecuse graniţa în Germania şi revenise. 
La urma urmei, era doar un gard…


Se întoarce de la grădiniţă, spunând: „Doamna noastră n-a fost la grădi pentru că e bolnavă”. 
„Şi cine s-a ocupat azi de voi?” întreabă mama.
„O altă doamnă, care nu-mi place, pentru că e bătrână”.
„Da de unde ştii că e bătrână?”
„Pentru că are pielea îndoită” explică pustiul.

Piele îndoită = riduri


Ne îndreptam spre luncă. Eram câteva familii împreună cu copiii. Când a trecut o căruţă pe lângă noi, l-am întrebat pe cel mai mic dacă nu vrea să se plimbe cu căruţa. Iar el, foarte serios, s-a apropiat mai mult de noi, cu o oarecare teamă, spunând: „nu, că ăştia sunt ţigani, caută fier vechi”.
Sesizând teama lui, unul dintre adulţi, i-a spus: „şi ce dacă sunt ţigani, şi eu sunt ţigan”. La care băiatul răspunde: „nu, tu nu eşti ţigan, că tu ai bicicletă”.
Concluzia: Dacă ai bicicletă, nu ai cum să fii ţigan.

În fiecare vacanţă de vară mergea la ţară (la bunici) unde se juca cu vara sa mai mică. Se înţelegeau de minune. Se tundeau reciproc şi în acelaşi timp: una cu o foarfecă, alta cu altă foarfecă (câtă eficienţă!!! de ce să piardă timpul tunzându-se pe rând?). Erau şi foarte pricepute: nu dura mult şi nu mai aveau ce tunde.
Explicaţia: „Nu ne-a ieşit drept din prima şi am încercat să îndreptăm”. Oricum, existau avantaje: nu le mai intra părul în ochi!

Într-o zi a început cearta şi nu le mai puteai potoli. Când se certau, când plângeau. Dilema: fata de la oraş cumpărase de la magazinul din sat, o mască. Cea din sat n-a avut bani şi şi-a însuşit masca, ca şi cum ar fi fost a ei. Ambele spuneau: „Masca e a mea!”
Logică: cea de la oraş spunea „E a mea pentru că eu am cumpărat-o. Banii au fost ai mei.” Cea de la sat spunea: „masca e a mea pentru că ai cumpărat-o din satul meu şi tu eşti de la oraş”.
Fiecare cu dreptatea sa. Pentru nişte copiii logica e potrivită… ce te faci cu adulţii care gândesc cam la fel?


joi, 11 martie 2010

suficient

Ai pierdut vreodată ceva?
Un obiect de valoare, sau poate nişte bani...
Poate că ţi-ai pierdut sănătatea... sau poate s-a daramat (într-o clipă) tot ce-ai trudit să clădeşti....
Poate ţi-ai pierdut timpul, fără a-l valorifica aşa cum trebuie... şi te-ai trezit târziu, sau prea târziu....
Poate ţi-ai pierdut locul de muncă şi în acelaşi timp, siguranţa zilei de mâine...
Poate ţi-ai pierdut încrederea în tine sau a celor din jur...
Poate ai pierdut o persoană dragă... un copil... soţ... părinte... sau un bun prieten....
E posibil ca într-o zi să pierzi TOT!!!
Dar, "când nu-ţi rămâne nimic decât Dumnezeu, vei înţelege că El ţi-e de ajuns."

vineri, 29 ianuarie 2010

mai mult decât tăcerea

„Taci, atâta timp cât nu poţi spune mai mult decât tăcerea”
Nu ştiu dacă m-am ghidat după zicala asta, dar am tăcut vreme îndelungată. De spus ar fi multe, doar că, niciodată nu ştiu cu ce să încep şi mă trezesc că termin, dar n-am zis nimic din ce merită (sau trebuia) spus.
Astăzi, mă bucur să pot spune că redescopăr frumuseţea de a trăi cu fiecare zi ce trece, cu toate că nu s-a întâmplat nimic ieşit din comun. E frumos să descoperi frumuseţe acolo unde, poate, am privit de multe ori în trecut, dar n-am văzut nimic. Mi-am dat seama că, priveam din unghiul greşit. Nu mi-am imaginat niciodată cât de mult contează de unde priveşti.
E interesant să vezi câte lucruri frumoase aş fi putut face şi totuşi, n-am făcut. Am înţeles că adevărata frumuseţe, stă în puterea de a schimba acest lucru – şi am început să schimb.
Pe măsură ce am descoperit mai mult, mi-am dat seama câte mai sunt de descoperit, conform axiomei „cu cât înveţi mai multe, cu atât îţi dai seama cât de puţin ştii”.
Sigur, în aceste câteva rânduri, n-am spus mai mult decât tăcerea, dar pot să spun şi vreau să spun. Ştii? Cel mai minunat lucru, e faptul că L-am redescoperit şi-L redescopăr pe Dumnezeu cu fiecare clipă ce trece. E minunat! Nu ştiu de ce până acum, trăiam cu impresia că ştiu suficient… Oricum, pot concluziona că, în ceea ce priveşte cunoaşterea, niciodată nu e suficient. Indiferent dacă e cunoaşterea de sine, de Dumnezeu sau de orice altceva.

luni, 12 octombrie 2009

La dietă




Mă simţeam grasă de la o vreme. Nu ştiu de ce, dar fie că îmi era sau nu foame, mă trezeam că ronţăi ceva (covrigi, covrigei, ciocolată, alune, sticks-uri, glucoză, etc). Nu mi-a zis nimeni că m-am rotunjit, dar simţeam asta de fiecare dată când mă îmbrăcam – nu mă mai puteam încheia la toţi nasturii. Aşa că am decis: trebuie să slăbesc!

Am căutat un regim, fără să fac foamea şi am început. Mulţi au comentat pe seama anormalităţii deciziei mele de a ţine regim, spunându-mi că nu sunt grasă. Ideea era că în ochii mei eram grasă, şi dacă acest lucru mă făcea să mă simt rău, am luat măsuri. Cred că nu trebuie să devii gras ca mai apoi să slăbeşti, mai degrabă trebuie să previi să ajungi gras.

Astăzi e prima zi de după regim în care mănânc normal. Pentru moment cred că am slăbit suficient. Regimul ales, n-a fost foarte „sărac”. Mâncam suficient încât să nu-mi fie foame şi fizic mă simţeam surprinzător de bine. Mi-a fost greu (trebuie să mărturisesc) şi nu pentru că am răbdat foamea, pentru că nu eram flămândă, dar cum venea seara, îmi doream să mănânc. Atunci îmi veneau în minte toate mâncărurile, şi îmi era POFTĂ de toate, iar pofta e mai greu de stăpânit decât foamea.

De multe ori, nu nevoia ne determină să facem anumite lucruri, ci pofta, dorinţele nestăpânite… Ideea e că, nu există decât două căi: fie te laşi condus de poftă, fie te autocontrolezi.
Cum stai cu autocontrolul?

joi, 24 septembrie 2009

scrieri despre femeia de carieră



Astăzi l-am primit de la o prietenă, şi mi-a plăcut cum spune Mircea Dinescu lucrurilor pe nume. Merită să-l citiţi şi voi, dacă nu aici, îl găsiţi oriunde pe internet.

Mircea Dinescu - Femeia de cariera   

Odată, la serviciu, am dat de o colegă nervoasă la toaletă. Ieşise din cabină, îşi netezea fusta si bombănea: "ştii bancu' ăla cu Itic?". N-am ştiut dacă vorbeşte cu mine, aşa că am mormăit incert, în aşa fel încât, la o adică, să reiasă că eu de fapt cântam. A continuat si m-a scăpat astfel de propria-mi mutră buimacă: "Cică se ruga Iţic toată ziua la Dumnezeu: dă, Doamne, să câştig la loterie! Ajută-mă, Doamne, să câştig la loterie, hai, Doamne, zău, de ce nu mă ajuţi si pe mine să câştig la loterie?!
La un moment dat, Dumnezeu, agasat de atâta văicăreală, se repede la el: Mă, Itic, pe cuvânt că te-am auzit si m-am străduit din răsputeri, dar te rog frumos, ajută-mă si tu puţin: joacă la loterie!". 
Am hăhăit cu ea un pic, dar aşteptam legătura dintre banc si motivul reuniunii noastre private. A continuat: "Aşa si eu, dragă: tocmai am făcut acum un test de sarcină care, normal, mi-a ieşit negativ. Am plâns ca proasta, cu fundul pe colac, fiindcă mă screm de vreo patru ani să rămân gravidă si degeaba! După aia însă, brusc, mi-a bubuit mintea că de la ciclul trecut n-am mai făcut sex, de fapt! Că eu cu bărbată-miu nu ne întâlnim decât 8 minute pe zi, dimineaţa. si, deşi el n-are nevoie decât de patru minute pentru un act sexual, eu tocmai atunci nu pot, fiindcă îmi fac părul cu drotul, pantofii cu cremă si botul cu ruj." Verifică-ti agenda, am putea să ne vedem azi la 1,45 să luăm lunch-ul si să facem un copil?
Mă uitam la ea cu ceva ce fusese până de curând admiraţie, dar deja nu mai eram sigur: femeie de carieră, obsedată de promovare, leafă, autoritate si performantă.. Vorbea jumate-n engleză, jumate-n română, cum se poartă acum, era toată numai taioare, promăusăn, targhet, auărnes, marchet, pablic-rileisăns, plening, risărci, fiidbac. Damă spirt, cu părul prins ca madam Ecaterina Andronescu-Abramburica, era deci colega-cea-fără-de-cusur, carierista care se temea doar de bomba atomică si de bărbaţii care cred că femeile sunt inferioare. Avea un soţ manager, care-si făcea al doilea doctorat si chelise prematur din cauza studiului năprasnic si ambiţiei de a fi sef. Aveau bani, lucrau în multinaţionale, umblau numai cu nara pe sus, trosnea mândria-n ei. Dar n-aveau copii. Asta lipsea din tabloul perfect. Când au împlinit 30 de ani au făcut consiliu de familie, cu părinţi si cu socri cu tot si au decis să aibă un băiat si o fată, neapărat în ordinea asta. Când au împlinit 34, s-ar fi bucurat să aibă si-un pechinez, numai că programul lor de lucru era deja un pact cu diavolul. Ea se scula la 7 si pleca la 7,42 cu Renault-ul, el se scula la 7,34 si pleca la 8,02, cu Volkswagen-ul. Seara, ea venea la 9,10, comanda pizza, îi lăsa si lui o felie rece, se culca; la 10,45 venea si el si mânca uscătura. Apoi se strecura în pat lângă ea, dar n-o trezea niciodată pentru sex, fiindcă el trişa; seara nu făcea dus, nu mai avea timp. Făcea doar dimineaţa. 
Ea văzuse-n filme cum femeile de carieră îşi făceau test de sarcina la WC-ul firmei, deoarece acasă nu mai aveau timp. Ceea ce uita ea de fiecare dată era că numai din ovulul ei nu se putea isca nici un făt, mai trebuia si ceva de le el, parcă. Dar el avea de învăţat ca s-ajungă docent, ea avea de ajuns cea mai şefă si de câştigat bani. Copiii nu apăreau, iar cuscrii făceau deja consilii numai între ei, hotărau ceva, însă rezoluţia rămânea nerostită, telefonul tinerilor suna degeaba, iar la celulare nu răspundeau, erau în miting. Pe ea, ovulaţia o prindea numai în brainstormingul pentru campania de relansare a brandului. Iar el tot nu ştia ce e aceea ovulaţie, deşi pe vremuri, când erau studenţi si obişnuiau să mai si trăiască, ea îi desenase două ovare si nişte puncte pe care le înghesuiau alte puncte, cu coadă.
Femeile s-au opintit câteva secole să ajungă egale cu bărbaţii, iar acum nu mai ştiu cum să scape de acest groaznic privilegiu..
Muncim ca nişte tâmpite, îi mulţumim patronului că ne dă şansa extraordinară de a lucra si-n weekend, ca să ne afirmăm si să ne ţinem de deadline. Şefii pleacă de vineri la prânz si-i mai vezi luni după-masă, când se deşteaptă din mahmureli de cinci stele. Timp în care ai deosebita onoare de a le tine locul, că de-aia ai dat atât din coate si-ai făcut ulcer de când mănânci numai kebab în chiflă, la serviciu, ca să ajungi femeie de nădejde. Firma te-a răsplătit cu două dioptrii suplimentare, dar miopia asta e semnul triumfului tău personal. Noaptea visezi color Acrobat Reader, Outlook si Power Point, coşmarul ti-e împicătit de guguloaie de foldere galbene pe care scrie "urgent", "campanie", "scheme", "rapoarte".. În somn, butonul Delete nu merge, nu scapi de pătrătici si te trezeşti ţipând. Nu pentru că te înnebunesc folderele, ci pentru că e deja 7,30 si la 8 trebuie să fii la firmă si-ai dormit strâmb si-ti stă bretonul ca o bidinea. Scuză-mă, te las puţin pe fir, că mă cere unul de nevastă...
Munca e bună numai când iţi-aduce un franc cinstit în buzunar si mai ales, îti dă si răgazul să-l cheltuieşti. Sistemul suedez prevede că trebuie să ameţeşti muncind cinci zile pe săptămână si să ameţeşti în bar două zile pe săptămână. Ăsta e raportul minim rezonabil. Carierismul e plăsmuirea bolnavă a unor filme imbecile de la Hollywood, care insinuează că o femeie poate face orice, dacă vrea ea: ajunge imediat director executiv, naşte trei pui vii pe care îi hrăneşte cu lapte praf, soţul o iubeşte leşinat, deşi o vede cam sase ore pe săptămână (sau poate tocmai de-aia), iar el, deşi e neurochirurg sef la Memorial Hospital, nu e stresat deloc, face mâncare la copii, spală vase si-o aşteaptă pe ea cu maşina la firmă, seara. Pardon, noaptea. Nu se stie când operează el pe creier si mai face si lecţii cu ăia mici, dar ea, nevasta, are de predat patru rapoarte zilnic, de zbierat la trei brokeri si de convins opt clienţi să investească.
Femeile care au văzut-o pe Diane Keaton în "Baby Boom" se lasă drogate de gândul inept al unui perpetuum mobile. Au senzaţia că se poate orice. Că soţul, copilul, ciobănescul german si siameza aşteaptă oricât; ei latră la unison cu mândrie că au o directoare în familie. Când ambii soţi muncesc deopotrivă, ajungi să le înţelegi masochismul, până la urmă. Pericolul dospeşte abia când femeia de carieră are acasă un inginer care scapă la 4,00 de la uzină, apoi vrea mâncare cu sos, maieuri cât de cât curate si puţin sex. Muncind ca o disperată ca să nu cumva să fie promovată alta în locul ei, la o adică, femeia se înscrie deja la divorţul part-time si facilitează hârjoana extraconjugală a bărbatului constrâns de hormoni. 
Când constaţi că fetita ta îi spune "mamă" soacră-tii (care nici nu te-a vrut de noră, fiindcă nu păreai gospodină si uite că ştia ea ce ştia) si bâzâie că pe bona o iubeşte cel mai mult de pe lume, e cam târziu să-ti dai demisia. Copilul nu înţelege că tu crapi muncind ca să aibă el garsonieră-n Bucureşti când termină liceul (dacă l-o termina, că tu n-ai timp să-i verifici lecţiile). Copilul vrea să stai lângă el, caldă, pufoasă, atentă, să simtă dragostea ca pe o pernă de plus. Dar tu, care-ai răspuns la celular si-n clipa când te cerea ăla de nevastă si i-ai spus lui "da", acoperind o secundă telefonul cu palma, apoi te-ai scuzat din gene si ai continuat să vorbeşti cu seful de secţie la telefon, nu prea înţelegi cum vine chestia asta cu renunţatul la carieră de dragul familiei.
Mircea, fă-te că trăieşti! Apropo, când ti-ai închis ultima dată telefonul, ca să vezi un film fără să te deranjeze nimeni? Nu e cazul, că pe vremea când ai văzut tu ultimul film încă nu se inventaseră telefoanele cu On si Off, erau numai fixe cu roată si fir cârlionţat. 
Vasăzică: ultimul film văzut a fost un documentar despre bursa din Tokyo, ultima carte citită a fost "Noţiuni de introducere în cibernetică", ultima ieşire în natură a fost pe ierbuţa de la Romexpo, când ti-a venit delegaţia din Danemarca, ultima dată când ai găsit alimentara deschisă în drum spre casă încă se găsea nechezol, la taclale cu prietenele stai numai prin mesaje pe robot si o dată i-ai făcut uneia o confesiune prin fax, încă îi cumperi copilului haine cu două măsuri mai mici, fiindcă atât purta când te-ai angajat, ultima dată când ai fi vrut să faci sex aveai ciclu, iar ultima dată când ai făcut sex te-ai inhibat, fiindcă uitaseşi să-i spui ceva contabilei.
Nu i-ai mai spus bărbatului din viata ta "te iubesc" de-o veşnicie, nici n-ai avea cum, ar suna ca dracu', ar trebui să i-o şuieri în timp ce-ti tai pielita de la unghii, imediat după ce-l ameninţi să nu cumva să uite să-ti cumpere tampoane cu aripioare si adeziv, că-ti vine sigur diseară sau mâine.
Am chiulit si-am să chiulesc cu voluptate de la muncă, întotdeauna. Chiuleşte si tu, salvează-ti viata, femeie! Atât cât se poate. Ia bunul simt, în doze homeopatice. Să ştii numai tu. Cele mai frumoase petice de viată le-am căpătat fugind de răspundere. Cea mai bună bere pe care am băut-o în viata mea n-a fost la Praga, ca lumea bună, ci în Herăstrău, când o tăiasem de la şedinţa de redacţie, lăsând vorbă că mi s-a spart ţeava de calorifer si m-au chemat vecinii să strâng apa. Mi-a rămas în cap (si mie, ca atâtor altora) gafa de la TVR, de la Revoluţie, când habar n-aveau că intraseră deja în direct si cineva i-a zis lui Dinescu: "Mircea, fă-te că lucrezi!". si Mircea a ascultat. si a ajuns departe. 
Până când vom pricepe omeneşte tâlcul acestui îndemn vital, vom continua să ne prefacem că trăim.



marți, 15 septembrie 2009

dialogul de marţi seara

- De ce? Nu înţeleg cu ce am greşit… mă întrebă. 
- Poate n-ai greşit cu nimic, i-am răspuns. 
- Şi-atunci? Nu înţeleg… dacă n-am greşit, de ce nu mă mai sună, de ce nu mă mai caută, de ce??? De ce tace?
- Ai încercat să-i vorbeşti şi nu ţi-a răspuns?
- Nu e vorba de asta. Îmi răspunde mereu, îmi vorbeşte.
- Atunci, care-i problema?
- Nu mai e la fel… e atât de sec răspunsul, încât mă doare… nu ştiu, parcă lipseşte miezul, şi începu să plângă.
- Ar fi fost mai bine să nu facă parte din viaţa ta?
- Nu, n-am spus asta. Mă bucur că ne-am cunoscut. 
- Ai avea motive să-i mulţumeşti?
- Sigur, mi-a răspuns plină de entuziasm. Sunt o grămadă de chestii pe care le-am învăţat împreună, le-am făcut împreună, era frumos… schimbându-şi expresia feţei, la gândul că vorbea la timpul trecut. Înainte să ne cunoaştem, eram diferită, mă simţeam goală pe dinăuntru, relaţia asta m-a schimbat. 
- Deci a fost o relaţie constructivă. Poate că ar trebui să fii fericită, nu crezi?
- Da, dar nu-mi place cum sună „a fost”, de ce nu mai este? De ce nu continuă?
- Crezi că prieteniile sunt fără sfârşit? Sau aşa ar trebui să fie?
- Cred că mi-ar plăcea să fie fără sfârşit, dar se pare că e altfel… probabil lucrarea lui în mine s-a încheiat. 
- Şi-atunci, de ce plângi?
- Nu ştiu… cred că mă plâng pe mine, pe el n-am de ce... Plâng pentru noi, sau pentru lipsa de noi... nici eu nu stiu... Poate totuşi nu s-a terminat... îmi răspunse, în timp ce un zâmbet începu să-i coloreze faţa.

E greu de găsit răspunsuri la "de ce", poate pentru că, nu există unul, dar îmi place când oamenii reuşesc să-şi găsească singuri unul mulţumitor, sau care să le înfolorească un zâmbet pe faţă. 
[C., nu ţi-am spus atunci, dar am avut şi eu nenumărate "de ce-uri" pe acest subiect, şi greu le-am găsit o variantă de răspuns.] 
Am înţeles că, în viaţă poţi alege drumul pe care să-l urmezi, dar nu şi oamenii pe care-i întâlneşti. Iar dacă ai avut binecuvântarea de a întâlni un om sau mai mulţi care au ajutat la modelarea ta, nu poţi să fii decât recunoscător cerului. Însă, trebuie să ştii că, oricât de dragi ne-ar fi unii oameni, oricât de mult am vrea să-i păstrăm, într-o zi, tot va trebui să ne despărţim de ei.
Şi gândul cel mai frumos pe care l-am citit referitor la prietenie, spunea ceva de genul: indiferent cât de mult timp ar trece fără să vă vedeţi, o prietenie adevărată îşi reia firul atât de natural, încât trecerea timpului pare lipsită de importanţă. 

duminică, 30 august 2009

otrăvit

Mă uitam într-o zi la un film în care, personajele negative, urmăreau să scape de cel care le era conducător, pentru a-i lua averea şi rangul. Unii căutau un prilej să-l omoare, fără a crea suspiciuni, însă mereu au dat greş. Aşa că au hotărât: "îl vom otrăvi, dar nu oricum". Dacă murea brusc, riscau să fie descoperiţi, aşa că au ales o moarte lentă, dar care îi afecta irecuperabil trupul - o moarte sigură. Îi puneau în fiecare zi în mâncare puţină otravă. 

Revoltător, aşa-i? Meritau să fie aspru pedepsiţi.

Dar ce ai face dacă ai afla că şi tu eşti otrăvit în acelaşi mod?

În fiecare zi, "cineva" îţi otrăveşte trupul. Şi nu face asta pentru a obţine avere sau poziţii înalte, o face din plăcere - plăcerea de a-şi încânta papilele gustative. Cum l-ai pedepsi dacă ai şti cine e?

Tu eşti acela!!! Nu mănânci în fiecare zi lucruri care te otrăvesc? Într-adevăr, nu te ucid pe loc, dar o fac în timp - încet, dar sigur. Şi nu mă refer la ţigări, băuturi sau diferite droguri, ci la mâncarea de fie ce zi.

Spune-mi, câţi oameni au murit pe loc atunci când au mâncat o porţie de cartofi prăjiţi,  chipsuri, snacks-uri, coca-cola (sucuri), mezeluri, dulciuri rafinate, sau altele...??? Eu n-am auzit să fi murit vreunul. Totul se petrece în timp. Mai întâi apare câte un simptom al bolii, apoi după o serie de analize, descoperi că eşti bolnav...  uneori cam târziu....

"Ce-şi face omul cu mâna lui, nu-i face nimeni" 

Vei lua vreo măsură împotriva celui care te "otrăveşte"?

o metodă de a obţine bani

Eram la muncă, şi cum primul birou e al meu, cei doi copii (de 7 şi 9 ani) care au intrat s-au oprit în dreptul lui, cel mai mare adresându-mi cererea: "Tanti, vă rog să-mi schimbaţi banul ăsta!", în mână având o bancnotă de 1 leu.

M-am întrebat imediat "oare pentru ce le trebuie fise?", dar fiind încântată de faptul că nu au venit să cerşească, am luat două fise de 50 de bani şi i le-am dat, întinzându-mă mai apoi după leul din mâna lui. Până să apuc să fac asta, băiatul cel mare, i-a dat rapid fisele celui mai mic şi imediat s-au făcut nevăzuţi amândoi, lăsându-mă cu mana întinsă şi cu o faţă de "nu pot sa cred!!!"

După modul în care au acţionat, se pare că nu erau la prima încercare. Mă întreb în câte locuri au avut acelaşi succes...

Dacă astăzi, la o vârstă atât de fragedă fură,  mâine când şmecheria cu schimbatul banilor nu va mai ţine, sau banii nu le vor părea suficienţi, ce vor face?

poate...?