sunt însărcinată

Există cuvinte pe care lumea le rosteşte cu atâta emoţie, ca şi atunci când spunem primul"te iubesc" sau altele... însă nimic nu poate egala emoţia din glasul şi sufletul celei care spune pentru prima oară "sunt însărcinată" sau "voi avea un copil".

Da, sigur veţi spune că greşesc, pentru că nu toate femeile îşi doresc copii. Nimic mai adevărat, însă pe acelea nici nu vreau să le iau în calcul. Vorbesc de femeile care îşi doresc copii, de cele care numai la gândul că vor fi mame, trăiesc o bucurie greu de explicat, dar pe care, o poţi contempla în privirea lor când spun: "sunt însărcinată!" (de parcă ar spune: "sunt importantă, mai importantă decât am fost vreodată").
În ultima perioadă am avut ocazia să mă bucur de astfel de "veşti" şi cunosc sentimentul... e minunat... Într-o zi am spus şi eu cu mândrie: "sunt însărcinată!"
... eram la ecografie, nu înţelegeam nimic din ce vedea medicul, dar ştiam că este acolo, oricât de mic ar fi fost... era acolo, în interiorul meu... apoi, mi-a spus: "uite cum îi bate inimioara"... cu câtă emoţie priveam... 
Au urmat mai apoi zile de disperare, când alt medic mi-a spus că există posibilitatea să-l pierd... a fost greu, cumplit de greu... au fost nopţi de rugăciune şi lacrimi... nu puteam accepta că l-aş putea pierde...  îl doream atât de mult...
Într-o zi, medicul mi-a zis: "renunţă acum la el, decât să apară complicaţii mai târziu şi să suferi... eşti tânără, poţi avea oricând altul" (de parcă vorbea de o pereche de ciorapi noi)... apoi a încercat să mă asigure  că la următorul nu voi mai avea probleme.
Am început să plâng, era prea crud... mi-am adunat toate puterile şi i-am spus foarte hotărâtă: "NU! Atâta vreme cât îi bate inima şi există şanse să trăiască, eu nu voi renunţa la el!"
S-a uitat la mine, şi din ziua aceea, nu mi-a mai sugerat niciodată să renunţ, ci m-a asigurat că va face tot ce trebuie să fie bine. Şi a fost...
Au trecut 9 luni, care n-au fost uşoare... Au fost şi greţuri, vărsături, ameţeli, perfuzii, injecţii şi altele... până într-o zi când am simţit un fâlfâit, ca zbaterea de aripi a unui fluture... următoarele zile un fâlfâit ca zbaterea de aripi a unei păsărele... apoi "lovituri" din ce în ce mai intense... o burtă cu viaţă, din ce în ce mai mare şi mai mişcăcioasă :D
Cum poate o femeie să se bucure, cu toate că se deformează în fiecare zi şi devine din ce în ce mai "balenuţă"? Uite că se poate!
Bărbaţii şi femeile care nu au avut vreodată copii, nu vor înţelege niciodată ce sentimente trăieşte o mamă când îşi simte pruncul, e o comuniune unică, pe care mai apoi e imposibil să o regăseşti...
Cum poţi merge fericită să naşti când ştii că te aşteaptă suferinţă şi chin?
Motivaţia de a ţine copilul tău în braţe este prea puternică ca să conteze prin ce treci...

Timpul a trecut... a sosit şi ziua, cu toate că o aşteptam abia peste 3 săptămâni... Eram nerăbdătoare să ajung la spital, sosise clipa cea mare! Dar clipa cea mare s-a lăsat aşteptată. Treceau orele atât de greu şi nimic! Priveam cum se nasc alţii copii, aşa cum mă uit la TV... îmi pierdusem orice fărâmă de răbdare... era cumplit să aştepţi un moment care nu mai venea.
Am aşteptat 12 ore, când, într-un final au decis să mă opereze. M-au întrebat mulţi după aceea dacă nu mi-a fost teamă. Cine s-a gândit la asta? Singurul meu gând a fost acela de a-mi şti copilul în siguranţă. Pentru el mi-era teamă.
... dintr-o dată n-am mai simţit nimic de la gât în jos, de parcă nu-mi mai aparţineam. Nu vedeam decât luminile de deasupra şi anestezistul care îmi verifica pulsul şi-mi zicea să nu mă mişc... apoi, am auzit medicul: "gata". Era 25 aprilie 1999, ora 22.35. L-am întrebat dacă are tot ce-i trebuie, iar el mi-a spus: "are, are tot! are şi cocoş", de parcă ăsta era aspectul esenţial. Nu l-am văzut atunci, cu toate că mi-aş fi dorit, dar eram liniştită să ştiu că e bine şi că am un băiat.
A fost greu după operaţie... dar aveam un copil.
... au urmat nopţi nedormite, când mă chinuiam să-l fac să mănânce mai mult de două guri înainte să adoarmă din nou... colici... pampers-uri... băiţa înainte de culcare (devenise un ritual)... plânsete... zâmbete... gângurituri... prima jucărie pe care a învăţat să o ţină în mâini... mersul de-a buşilea... căzăturile înainte să meargă... apoi primii paşi singur... primul prag trecut fără să cadă... primele cuvinte... primele... ce momente frumoase... unice...
... a urmat grădiniţa cu serbări costumat în săpunel, fiu al Vrâcioaei, sau cine ştie ce moş... apoi prima zi de şcoala cu emoţii... primul Abecedar... primul angajament luat în faţa lui Dumnezeu când a fost investit ca licurici... şi iată-ne acum, în 2009... au trecut 10 ani... nu pot să cred, dar e adevărat!

Doresc fiecărei noi mămici, care recent a rostit cuvintele magice: "sunt însărcinată", să se bucure de fiecare clipă, pentru că sunt clipe pe care niciodată nu le mai regăsesc...