de ieri si de azi...

Dragoste... ce-i aia???

2011-06-01T14:16:00.000-07:00

Se vorbeşte atât de mult de dragoste, încât a ajuns să pară un lucru banal. Dar la o privire mai atentă, descoperim că deşi majoritatea oamenilor vorbesc despre ea, foarte puţini îi cunosc adevăratul sens. Unii susţin că dragostea adevărată nu există. Vreau să-i contrazic: ea există mai mult şi mai profund decât reuşim să o definim.
Dacă e să înţelegem corect noţiunea de dragoste, trebuie să ne raportăm la Sacrificiul Suprem, care a fost o dovadă a dragostei adevărate.
Întrebaţi „ce este dragostea”, majoritatea oamenilor mi-au vorbit despre altceva, sau mi-au spus simplu „nu ştiu, întreabă pe cei căsătoriţi”, de parcă dragostea le-ar fi fost destinată doar lor….
Întrebându-i cu ce asociază în mintea lor cuvântul dragoste, fetele au răspuns imediat că primul lucru care le vine în minte când se gândesc la dragoste e persoana iubită, e o nuntă, e culoarea roz, e imaginea unei perechi ce se priveşte tandru, e o plimbare la apus de soare, e cineva care oferă cadouri, apreciază, oferă ocrotire, etc. Dragostea mai e privită ca fiind dispariţia singurătăţii, sau e senzaţia aceea de „fluturaşi” în stomac.
Băieţii în schimb, mi-au spus că asociază dragostea cu culoarea roşie, sau e înfăţişată de o îmbrăţişare, de un sărut, sau e imaginea unor tineri ce merg mână în mână…
Alţii mi-au spus că e un subiect care nu îi preocupă, e prea greu ca să se străduiască să-mi dea un răspuns. Pentru ei dragostea vine şi pleacă, în funcţie de cel pe care îl întâlneşti, cu care stai o perioadă, până ce modul de a gândi nu mai coincide… sau până ce nu se mai găseşte o cale de mijloc.
Mi-au mai răspuns că: a iubi, înseamnă a-l face fericit pe cel de lângă tine, adică să ocupi locul doi, să te sacrifici pentru celălalt, înseamnă renunţare, uneori chiar la tot…
O tânără, mi-a răspuns totuşi altfel, prima imagine a dragostei din mintea sa e a unor bătrâni ce merg mână în mână. O altfel de perspectivă, una ce surprinde durabilitatea şi frumuseţea dragostei. A mai adăugat că ar mai putea fi o conversaţie între cei doi completată de o privire în care să se vadă dragostea.

Ce este dragostea? Sau la ce vă gândiţi când auziţi cuvântul dragoste?
Datorită mass-mediei, în mintea multora, s-a format o imagine împletită din nuanţe calde, de roz, liliachiu şi roşu, flori, inimioare, funde, căldură, eventual imaginea unei perechi de îndrăgostiţi mergând mână în mână sau sărutându-se, sau e senzaţia aceea de fluturaşi ce-ţi „umblă” prin stomac.
Şi totuşi, ce-nseamnă cu adevărat dragoste? O fi numai partea aceea frumoasă, pe care o idealizăm cu toţii, sau e mai mult de atât? Oare dragostea adevărată se rezumă la atât de puţin?
Unde e dragostea atunci când el sau ea nu mai sunt aranjaţi, parfumaţi, vorbesc frumos şi sunt gata să iasă la o plimbare sub clar de lună? A iubi o persoană frumoasă, bine îmbrăcată, parfumată, o persoană care-ţi zâmbeşte şi îţi vorbeşte mieros e la îndemâna oricui. Adevărata iubire însă se dovedeşte atunci când el, vine de la muncă cu o salopetă murdară, mirosind groaznic, şi ea îl întâmpină cu un sărut, cu o îmbrăţişare, sau cu un zâmbet cald, cu toate că ştie că va avea din nou de spălat şi de călcat.
Adevărata iubire, îşi arată puterea, chiar şi atunci când el se întoarce de la muncă şi o găseşte nearanjată, în halat sau cu şorţul de bucătărie, iar părul şi pielea miros asemenea meniului din seara aceea.
Adevărata iubire se exprimă uneori şi prin aceea că uneori, de dragul ei sau a-l lui, alegi să taci, cu toate că simţi că mai ai ceva de adăugat… să taci când te simţi provocat să ţipi sau să trânteşti uşi… să taci când simţi că ai dreptate, însă dreptatea pe care ai putea-o câştiga atunci, nu ţi-ar folosi la nimic, pierzându-l pe el sau pierzând-o pe ea…
Adevărata iubire se manifestă chiar şi atunci când ea şi-a pierdut din frumuseţea tinereţii, având nu ştiu câte kilograme în plus şi părul „nins” de atâtea griji, iar pielea şi-a pierdut fineţea, fiind săpată de riduri…
Adevărata iubire se manifestă chiar şi când el şi-a pierdut podoaba capilară (pe vremuri fiind dată cu gel) … în locul căreia i-a „crescut” o frumoasă chelie, iar muşchii lui nu mai sunt lucraţi ca-n tinereţe, fiind înlocuiţi de o burtă pe cinste…
Iubirea mai înseamnă să te scoli în mijlocul nopţii, pentru a te ocupa de copil, pentru ca ea să se poată odihni… înseamnă să laşi de la tine, fără să simţi că eşti înfrânt… înseamnă să stai chinuit pe un scaun de spital, doar ca să fii aproape de el sau ea atunci când va deschide ochii sau se va mişca… înseamnă să rămâi cu el sau cu ea, chiar dacă şi-a pierdut vederea şi trebuie să-i fii tu ochi… sau a rămas invalid(ă)…
Dragostea mai înseamnă şi răbdare… renunţare… creştere împreună…
Dragostea nu înseamnă doar priviri pe furiş, pentru aţi crea noi senzaţii (de fluturi în stomac), nu înseamnă doar zâmbete largi şi fluturări de gene… nu înseamnă doar plimbări prin parcuri sau bileţele scrise pe hârtiuţe colorate… nu înseamnă doar nuntă, flori şi bucurie laolaltă… nu înseamnă doar luni de miere la un hotel de 5 stele…
Mai înseamnă şi copii bolnavi sau mofturoşi…

Iată o bună ilustrare a dragostei:
“Era o dimineaţă aglomerată la cabinet când, in jurul orei 08:30, intra un domn bătrân cu un deget bandajat. Îmi spune imediat ca este foarte grăbit căci are o întâlnire fixata pentru ora 09:00. L-am invitat să se aşeze ştiind ca avea sa mai treacă cel puţin o jumătate de ora pana sa apară medicul. Îl observ cu câtă nerăbdare îşi priveşte ceasul la fiecare minut care trece.
Între timp mă gândesc ca n-ar fi rău să-i desfac bandajul si sa vad despre ce este vorba. Rana nu pare a fi aşa de grava… în aşteptarea medicului, mă decid să-i dezinfectez rana şi mă lansez într-o mica conversaţie. Îl întreb cât de urgentă este întâlnirea pe care o are şi daca nu prefera să aştepte sosirea medicului pentru tratarea rănii. Îmi răspunde ca trebuie sa meargă neapărat la casa de bătrâni, aşa cum face de ani buni, ca sa ia micul dejun cu soţia.
Politicoasa, îl întreb de sănătatea soţiei. Senin, bătrânul domn îmi povesteşte ca soţia, bolnava de Alzheimer, stă la casa de bătrâni de mai bine de 7 ani. Gândindu-mă că într-un moment de luciditate soţia putea fi agitata de întârzierea lui, mă grăbesc să-i tratez rana, dar bătrânul îmi explică, că ea nu-şi mai aduce aminte de 5 ani cine este el... Şi-atunci îl întreb mirata:
“Şi dvs. vă duceţi zilnic ca să luaţi micul dejun împreună?“.
Cu un surâs dulce şi o mângâiere pe mana, îmi răspunde:
“E-adevărat că ea nu mai ştie cine sunt eu, dar eu ştiu bine cine este ea“.
Am rămas fără cuvinte şi un fior m-a străbătut în timp ce mă uitam la bătrânul care se îndepărta cu paşi grăbiţi.

Un grup de psihologi au pus unor copii cu vârste cuprinse între 4 şi 8 ani următoarea întrebare: "Ce înseamnă dragostea?" Răspunsurile primite au fost mai adânci decât ne-am putea imagina.
"Când bunica mea a făcut artrita, nu mai putea sa se aplece sa-si facă unghiile de la picioare. Aşa ca bunicul i le face de atunci mereu, deşi are si el artrita la mâini. Aceasta este dragostea."
Rebecca- în vârstă de 8 ani
"Când cineva te iubeşte, felul în care iţi rosteşte numele este diferit. Chiar ştii că numele tău este în siguranţă în gura lui."
Billy 4 ani
"Dragostea este ceea ce te face să zâmbeşti atunci când eşti obosit."
Terri 4 ani
"Este dragoste când o fată se parfumează, un băiat se da cu after shave, ies împreună în oraş şi se miros reciproc."
Karl 5 ani
"Este vorba de iubire atunci când mănânci în oraş şi îi dai cuiva cei mai mulţi dintre cartofii tăi prăjiţi, fără să îi ceri în schimb cartofii lui."
Chrissy -6 ani
"Este dragoste atunci când mami îi face cafea lui tati şi ia o înghiţitură înainte de a i-o da, pentru a fi sigura ca gustul este OK."
Danny 7 ani
"Dragoste este atunci când te săruţi tot timpul. Apoi, când oboseşti de atâta sărutat tot vrei sa fii împreună şi să stai de vorbă. Aşa sunt mami şi tati. Sunt caraghioşi când se sărută."
Emily – 8 ani
"Dragostea este ceea ce este cu tine în camera de Crăciun dacă te opreşti din deschis cadouri şi asculţi."
Bobby 7 ani
"Dacă vrei să înveţi mai bine să iubeşti, trebuie să începi cu un prieten pe care îl urăşti"
Nikka 6 ani (ne-ar trebui câteva milioane de Nikka pe aceasta planetă)
"Este dragoste atunci când îi spui unui băiat că îţi place cămaşa lui, iar el se îmbrăcă după aceea cu acea cămaşă în fiecare zi."
Noelle 7 ani
"Dragoste este între un bătrânel şi o bătrânică care sunt încă prieteni după atâţia ani, deşi se cunosc atât de bine."
Tommy 6 ani
"În timpul recitalului meu la pian eram pe scena şi îmi era frica. M-am uitat la oamenii care mă priveau şi l-am văzut pe tatăl meu care îmi făcea cu mâna şi îmi zâmbea. Era singurul care făcea asta. Şi nu mi-a mai fost frică."
Cindy -8 ani
"Mama mă iubeşte mai mult decât oricine altcineva. Nimeni altcineva nu mă sărută seara înainte de culcare."
Clare 6 ani
"Este dragoste atunci când mama îi dă tatei cea mai buna bucata de pui."
Elaine -5 ani
"Este dragoste atunci când mami îl vede pe tati transpirat şi mirositor şi tot îi spune ca este mai frumos decât Robert Redford."
Chris 7 ani
"Este dragoste atunci când căţeluşul tău te linge când ajungi acasă, deşi l-ai lăsat singur toata ziua."
Mary Ann 4 ani
"Atunci când iubeşti pe cineva genele ţi se ridică şi coboară şi mii de steluţe ies din tine." (ce imaginaţie)
Karen 7 ani
"Nu trebuie să spui te iubesc dacă nu este adevărat. Dar dacă este adevărat, trebuie s-o spui cât mai des. Oamenii uită."
Jessica – 8 ani

Cuvintele şi tăcerea

2011-03-29T09:23:00.000-07:00

Tăcerea poate fi dorită, plăcută, atunci când simţi nevoia să-ţi asculţi cântecul inimii, să meditezi, sau poate fi apăsătoare, chinuitoare, atunci când aştepţi cuvinte care nu mai vin, iar tensiunea creşte… depinde în ce situaţie te afli.

Îmi place ce scrie Jean François Catalan despre tăcere: „Şi tăcerea are însă valoarea sa: două fiinţe care se iubesc pot rămâne alături în tăcere şi pot gusta astfel, dincolo de cuvinte, farmecul unei iubiri împărtăşite. În acest caz, cuvântul riscă „să întrerupă vraja”: mai bine taci şi să te laşi pătruns de o prezenţă care n-are nevoie să se exprime; „suntem împreună” şi e de ajuns.

Un cuvânt ar ajunge: „te iubesc” sau „mă iubeşti”, un simplu prenume sau o poreclă obişnuită, chiar un termen banal sau un suspin: nu este vorba decât de a semnifica o prezenţă, o dorinţă, o dragoste”.

Cuvintele sunt de prisos atunci când este suficientă tăcerea, dar tăcerea poate durea atunci când e nevoie de cuvinte. În asta constă secretul: a şti când să taci şi când să vorbeşti.

cum văd copiii lumea

2010-05-07T00:51:00.000-07:00

Într-o zi merg să-l iau de la grădi. Se încalţă, îşi ia hanoracul şi apoi sucul şi sandwich-ul. Îl iau de mână să plec, dar el îmi spune: „stai!” Îl privesc nedumerită, dar mă opresc. Îmi dă să-i ţin sucul, desface sandwich-ul şi se uită, apoi zice: „E bun, n-are porc!” Mă ia de mână şi plecăm.
Mai poţi să spui că nu sunt responsabili?

Tata cu copilul în oraş. Trecând pe lângă pescărie, tatăl îi spune să rămână puţin la intrare, timp în care el intră să întrebe dacă au un anume tip de peşte. La numai câteva clipe, se aude copilul strigând: „Tataa, vezi ca peştele să nu fie de porc!”

Pentru ca învăţarea cifrelor să devină mai plăcută pentru C., alternam joaca cu cifrele şi desenul cu un program de pe internet „să învăţăm să numărăm” unde, un bărbat le prezintă copiilor cifrele, cerându-le să le repete după el, să le deseneze şi mai apoi să le reproducă singuri. Prezentarea e sub forma unui dialog, bărbatul întreabă, intuind răspunsul copilului, iar după o pauză scurtă le răspunde.

C. era foarte entuziasmat de acest program, ascultând şi procedând cum i se spunea. Într-o zi însă, mă întreabă: „Da cum aude nenea ce spun eu ca să-mi răspundă?”

După expoziţia de reptile din oraşul nostru, copilul vine acasă adresându-se mamei care nu a fost la expoziţie: „Am văzut multe şopârle, şerpi. Am văzut chiar şi un şarpe gros – de iarnă”.

La ei tot ce e gros = de iarnă.

O familie cu copiii la vama cu Germania. Băiatul cere insistent să meargă la toaletă, iar părinţii îl lasă, explicându-i să meargă într-un loc mai ferit de priviri. Zis şi făcut. Se întoarce la scurt timp indicându-le părinţilor unde a fost: „am fost după gardul acela, ca să nu mă vadă nimeni”. A înţeles mai apoi de ce părinţii au făcut ochii mari. Trecuse graniţa în Germania şi revenise.

La urma urmei, era doar un gard…

Se întoarce de la grădiniţă, povestind ce a făcut la grădiniţă, spunând: „doamna noastră n-a fost la grădi pentru că e bolnavă”.

„Şi cine s-a ocupat azi de voi?” întreabă mama.

„O altă doamnă, care nu-mi place, pentru că e bătrână”.

„Da de unde ştii că e bătrână?”

„Pentru că are pielea îndoită” explică copilul.

Piele îndoită = riduri

Ne îndreptam spre luncă. Eram câteva familii împreună cu copiii. Când a trecut o căruţă pe lângă noi, l-am întrebat pe cel mai mic dacă nu vrea să se plimbe cu căruţa. Iar el, foarte serios, s-a apropiat mai mult de noi, cu o oarecare teamă, spunând: „nu, că ăştia sunt ţigani, caută fier vechi”.

Sesizând teama lui, unul dintre adulţi, i-a spus: „şi ce dacă sunt ţigani, şi eu sunt ţigan”. La care băiatul răspunde: „nu, tu nu eşti ţigan, că tu ai bicicletă”.

Concluzia: Dacă ai bicicletă, nu ai cum să fii ţigan.

În fiecare vacanţă de vară mergea la ţară (la bunici) unde se juca cu vara sa mai mică. Se înţelegeau de minune. Se tundeau reciproc şi în acelaşi timp: una cu o foarfecă, alta cu altă foarfecă (câtă eficienţă!!! de ce să piardă timpul tunzându-se pe rând?). Erau şi foarte pricepute: nu dura mult şi nu mai aveau ce tunde.
Explicaţia: „Nu ne-a ieşit drept din prima şi am încercat să îndreptăm”. Oricum, existau avantaje: nu le mai intra părul în ochi!

Într-o zi a început cearta şi nu le mai puteai potoli. Când se certau, când plângeau. Dilema: fata de la oraş cumpărase de la magazinul din sat, o mască. Cea din sat n-a avut bani şi şi-a însuşit masca, ca şi cum ar fi fost a ei. Ambele spuneau: „Masca e a mea!”

Logică: cea de la oraş spunea „E a mea pentru că eu am cumpărat-o. Banii au fost ai mei.” Cea de la sat spunea: „masca e a mea pentru că ai cumpărat-o din satul meu şi tu eşti de la oraş”.

Fiecare cu dreptatea sa. Pentru nişte copiii logica e potrivită… ce te faci cu adulţii care gândesc cam la fel?

11 ani

2010-04-29T12:03:00.000-07:00

suficient

2010-03-11T12:36:00.000-08:00

Ai pierdut vreodată ceva?
Un obiect de valoare, sau poate nişte bani...
Poate că ţi-ai pierdut sănătatea... sau poate s-a daramat (într-o clipă) tot ce-ai trudit să clădeşti....
Poate ţi-ai pierdut timpul, fără a-l valorifica aşa cum trebuie... şi te-ai trezit târziu, sau prea târziu....
Poate ţi-ai pierdut locul de muncă şi în acelaşi timp, siguranţa zilei de mâine...
Poate ţi-ai pierdut încrederea în tine sau a celor din jur...
Poate ai pierdut o persoană dragă... un copil... soţ... părinte... sau un bun prieten....
E posibil ca într-o zi să pierzi TOT!!!
Dar, "când nu-ţi rămâne nimic decât Dumnezeu, vei înţelege că El ţi-e de ajuns."

mai mult decât tăcerea

2010-01-29T08:55:00.000-08:00

„Taci, atâta timp cât nu poţi spune mai mult decât tăcerea”

Nu ştiu dacă m-am ghidat după zicala asta, dar am tăcut vreme îndelungată. De spus ar fi multe, doar că, niciodată nu ştiu cu ce să încep şi mă trezesc că termin, dar n-am zis nimic din ce merită (sau trebuia) spus.

Astăzi, mă bucur să pot spune că redescopăr frumuseţea de a trăi cu fiecare zi ce trece, cu toate că nu s-a întâmplat nimic ieşit din comun. E frumos să descoperi frumuseţe acolo unde, poate, am privit de multe ori în trecut, dar n-am văzut nimic. Mi-am dat seama că, priveam din unghiul greşit. Nu mi-am imaginat niciodată cât de mult contează de unde priveşti.

E interesant să vezi câte lucruri frumoase aş fi putut face şi totuşi, n-am făcut. Am înţeles că adevărata frumuseţe, stă în puterea de a schimba acest lucru – şi am început să schimb.

Pe măsură ce am descoperit mai mult, mi-am dat seama câte mai sunt de descoperit, conform axiomei „cu cât înveţi mai multe, cu atât îţi dai seama cât de puţin ştii”.

Sigur, în aceste câteva rânduri, n-am spus mai mult decât tăcerea, dar pot să spun şi vreau să spun. Ştii? Cel mai minunat lucru, e faptul că L-am redescoperit şi-L redescopăr pe Dumnezeu cu fiecare clipă ce trece. E minunat! Nu ştiu de ce până acum, trăiam cu impresia că ştiu suficient… Oricum, pot concluziona că, în ceea ce priveşte cunoaşterea, niciodată nu e suficient. Indiferent dacă e cunoaşterea de sine, de Dumnezeu sau de orice altceva.

La dietă

2009-10-12T14:11:00.000-07:00

Mă simţeam grasă de la o vreme. Nu ştiu de ce, dar fie că îmi era sau nu foame, mă trezeam că ronţăi ceva (covrigi, covrigei, ciocolată, alune, sticks-uri, glucoză, etc). Nu mi-a zis nimeni că m-am rotunjit, dar simţeam asta de fiecare dată când mă îmbrăcam – nu mă mai puteam încheia la toţi nasturii. Aşa că am decis: trebuie să slăbesc!

Am căutat un regim, fără să fac foamea şi am început. Mulţi au comentat pe seama anormalităţii deciziei mele de a ţine regim, spunându-mi că nu sunt grasă. Ideea era că în ochii mei eram grasă, şi dacă acest lucru mă făcea să mă simt rău, am luat măsuri. Cred că nu trebuie să devii gras ca mai apoi să slăbeşti, mai degrabă trebuie să previi să ajungi gras.

Astăzi e prima zi de după regim în care mănânc normal. Pentru moment cred că am slăbit suficient. Regimul ales, n-a fost foarte „sărac”. Mâncam suficient încât să nu-mi fie foame şi fizic mă simţeam surprinzător de bine. Mi-a fost greu (trebuie să mărturisesc) şi nu pentru că am răbdat foamea, pentru că nu eram flămândă, dar cum venea seara, îmi doream să mănânc. Atunci îmi veneau în minte toate mâncărurile, şi îmi era POFTĂ de toate, iar pofta e mai greu de stăpânit decât foamea.

De multe ori, nu nevoia ne determină să facem anumite lucruri, ci pofta, dorinţele nestăpânite… Ideea e că, nu există decât două căi: fie te laşi condus de poftă, fie te autocontrolezi.

Cum stai cu autocontrolul?

scrieri despre femeia de carieră

2009-09-24T06:24:00.000-07:00

Astăzi l-am primit de la o prietenă, şi mi-a plăcut cum spune Mircea Dinescu lucrurilor pe nume. Merită să-l citiţi şi voi, dacă nu aici, îl găsiţi oriunde pe internet.

Mircea Dinescu - Femeia de cariera

Odată, la serviciu, am dat de o colegă nervoasă la toaletă. Ieşise din cabină, îşi netezea fusta si bombănea: "ştii bancu' ăla cu Itic?". N-am ştiut dacă vorbeşte cu mine, aşa că am mormăit incert, în aşa fel încât, la o adică, să reiasă că eu de fapt cântam. A continuat si m-a scăpat astfel de propria-mi mutră buimacă: "Cică se ruga Iţic toată ziua la Dumnezeu: dă, Doamne, să câştig la loterie! Ajută-mă, Doamne, să câştig la loterie, hai, Doamne, zău, de ce nu mă ajuţi si pe mine să câştig la loterie?!

La un moment dat, Dumnezeu, agasat de atâta văicăreală, se repede la el: Mă, Itic, pe cuvânt că te-am auzit si m-am străduit din răsputeri, dar te rog frumos, ajută-mă si tu puţin: joacă la loterie!".

Am hăhăit cu ea un pic, dar aşteptam legătura dintre banc si motivul reuniunii noastre private. A continuat: "Aşa si eu, dragă: tocmai am făcut acum un test de sarcină care, normal, mi-a ieşit negativ. Am plâns ca proasta, cu fundul pe colac, fiindcă mă screm de vreo patru ani să rămân gravidă si degeaba! După aia însă, brusc, mi-a bubuit mintea că de la ciclul trecut n-am mai făcut sex, de fapt! Că eu cu bărbată-miu nu ne întâlnim decât 8 minute pe zi, dimineaţa. si, deşi el n-are nevoie decât de patru minute pentru un act sexual, eu tocmai atunci nu pot, fiindcă îmi fac părul cu drotul, pantofii cu cremă si botul cu ruj." Verifică-ti agenda, am putea să ne vedem azi la 1,45 să luăm lunch-ul si să facem un copil?

Mă uitam la ea cu ceva ce fusese până de curând admiraţie, dar deja nu mai eram sigur: femeie de carieră, obsedată de promovare, leafă, autoritate si performantă.. Vorbea jumate-n engleză, jumate-n română, cum se poartă acum, era toată numai taioare, promăusăn, targhet, auărnes, marchet, pablic-rileisăns, plening, risărci, fiidbac. Damă spirt, cu părul prins ca madam Ecaterina Andronescu-Abramburica, era deci colega-cea-fără-de-cusur, carierista care se temea doar de bomba atomică si de bărbaţii care cred că femeile sunt inferioare. Avea un soţ manager, care-si făcea al doilea doctorat si chelise prematur din cauza studiului năprasnic si ambiţiei de a fi sef. Aveau bani, lucrau în multinaţionale, umblau numai cu nara pe sus, trosnea mândria-n ei. Dar n-aveau copii. Asta lipsea din tabloul perfect. Când au împlinit 30 de ani au făcut consiliu de familie, cu părinţi si cu socri cu tot si au decis să aibă un băiat si o fată, neapărat în ordinea asta. Când au împlinit 34, s-ar fi bucurat să aibă si-un pechinez, numai că programul lor de lucru era deja un pact cu diavolul. Ea se scula la 7 si pleca la 7,42 cu Renault-ul, el se scula la 7,34 si pleca la 8,02, cu Volkswagen-ul. Seara, ea venea la 9,10, comanda pizza, îi lăsa si lui o felie rece, se culca; la 10,45 venea si el si mânca uscătura. Apoi se strecura în pat lângă ea, dar n-o trezea niciodată pentru sex, fiindcă el trişa; seara nu făcea dus, nu mai avea timp. Făcea doar dimineaţa.

Ea văzuse-n filme cum femeile de carieră îşi făceau test de sarcina la WC-ul firmei, deoarece acasă nu mai aveau timp. Ceea ce uita ea de fiecare dată era că numai din ovulul ei nu se putea isca nici un făt, mai trebuia si ceva de le el, parcă. Dar el avea de învăţat ca s-ajungă docent, ea avea de ajuns cea mai şefă si de câştigat bani. Copiii nu apăreau, iar cuscrii făceau deja consilii numai între ei, hotărau ceva, însă rezoluţia rămânea nerostită, telefonul tinerilor suna degeaba, iar la celulare nu răspundeau, erau în miting. Pe ea, ovulaţia o prindea numai în brainstormingul pentru campania de relansare a brandului. Iar el tot nu ştia ce e aceea ovulaţie, deşi pe vremuri, când erau studenţi si obişnuiau să mai si trăiască, ea îi desenase două ovare si nişte puncte pe care le înghesuiau alte puncte, cu coadă.

Femeile s-au opintit câteva secole să ajungă egale cu bărbaţii, iar acum nu mai ştiu cum să scape de acest groaznic privilegiu..

Muncim ca nişte tâmpite, îi mulţumim patronului că ne dă şansa extraordinară de a lucra si-n weekend, ca să ne afirmăm si să ne ţinem de deadline. Şefii pleacă de vineri la prânz si-i mai vezi luni după-masă, când se deşteaptă din mahmureli de cinci stele. Timp în care ai deosebita onoare de a le tine locul, că de-aia ai dat atât din coate si-ai făcut ulcer de când mănânci numai kebab în chiflă, la serviciu, ca să ajungi femeie de nădejde. Firma te-a răsplătit cu două dioptrii suplimentare, dar miopia asta e semnul triumfului tău personal. Noaptea visezi color Acrobat Reader, Outlook si Power Point, coşmarul ti-e împicătit de guguloaie de foldere galbene pe care scrie "urgent", "campanie", "scheme", "rapoarte".. În somn, butonul Delete nu merge, nu scapi de pătrătici si te trezeşti ţipând. Nu pentru că te înnebunesc folderele, ci pentru că e deja 7,30 si la 8 trebuie să fii la firmă si-ai dormit strâmb si-ti stă bretonul ca o bidinea. Scuză-mă, te las puţin pe fir, că mă cere unul de nevastă...

Munca e bună numai când iţi-aduce un franc cinstit în buzunar si mai ales, îti dă si răgazul să-l cheltuieşti. Sistemul suedez prevede că trebuie să ameţeşti muncind cinci zile pe săptămână si să ameţeşti în bar două zile pe săptămână. Ăsta e raportul minim rezonabil. Carierismul e plăsmuirea bolnavă a unor filme imbecile de la Hollywood, care insinuează că o femeie poate face orice, dacă vrea ea: ajunge imediat director executiv, naşte trei pui vii pe care îi hrăneşte cu lapte praf, soţul o iubeşte leşinat, deşi o vede cam sase ore pe săptămână (sau poate tocmai de-aia), iar el, deşi e neurochirurg sef la Memorial Hospital, nu e stresat deloc, face mâncare la copii, spală vase si-o aşteaptă pe ea cu maşina la firmă, seara. Pardon, noaptea. Nu se stie când operează el pe creier si mai face si lecţii cu ăia mici, dar ea, nevasta, are de predat patru rapoarte zilnic, de zbierat la trei brokeri si de convins opt clienţi să investească.

Femeile care au văzut-o pe Diane Keaton în "Baby Boom" se lasă drogate de gândul inept al unui perpetuum mobile. Au senzaţia că se poate orice. Că soţul, copilul, ciobănescul german si siameza aşteaptă oricât; ei latră la unison cu mândrie că au o directoare în familie. Când ambii soţi muncesc deopotrivă, ajungi să le înţelegi masochismul, până la urmă. Pericolul dospeşte abia când femeia de carieră are acasă un inginer care scapă la 4,00 de la uzină, apoi vrea mâncare cu sos, maieuri cât de cât curate si puţin sex. Muncind ca o disperată ca să nu cumva să fie promovată alta în locul ei, la o adică, femeia se înscrie deja la divorţul part-time si facilitează hârjoana extraconjugală a bărbatului constrâns de hormoni.

Când constaţi că fetita ta îi spune "mamă" soacră-tii (care nici nu te-a vrut de noră, fiindcă nu păreai gospodină si uite că ştia ea ce ştia) si bâzâie că pe bona o iubeşte cel mai mult de pe lume, e cam târziu să-ti dai demisia. Copilul nu înţelege că tu crapi muncind ca să aibă el garsonieră-n Bucureşti când termină liceul (dacă l-o termina, că tu n-ai timp să-i verifici lecţiile). Copilul vrea să stai lângă el, caldă, pufoasă, atentă, să simtă dragostea ca pe o pernă de plus. Dar tu, care-ai răspuns la celular si-n clipa când te cerea ăla de nevastă si i-ai spus lui "da", acoperind o secundă telefonul cu palma, apoi te-ai scuzat din gene si ai continuat să vorbeşti cu seful de secţie la telefon, nu prea înţelegi cum vine chestia asta cu renunţatul la carieră de dragul familiei.

Mircea, fă-te că trăieşti! Apropo, când ti-ai închis ultima dată telefonul, ca să vezi un film fără să te deranjeze nimeni? Nu e cazul, că pe vremea când ai văzut tu ultimul film încă nu se inventaseră telefoanele cu On si Off, erau numai fixe cu roată si fir cârlionţat.

Vasăzică: ultimul film văzut a fost un documentar despre bursa din Tokyo, ultima carte citită a fost "Noţiuni de introducere în cibernetică", ultima ieşire în natură a fost pe ierbuţa de la Romexpo, când ti-a venit delegaţia din Danemarca, ultima dată când ai găsit alimentara deschisă în drum spre casă încă se găsea nechezol, la taclale cu prietenele stai numai prin mesaje pe robot si o dată i-ai făcut uneia o confesiune prin fax, încă îi cumperi copilului haine cu două măsuri mai mici, fiindcă atât purta când te-ai angajat, ultima dată când ai fi vrut să faci sex aveai ciclu, iar ultima dată când ai făcut sex te-ai inhibat, fiindcă uitaseşi să-i spui ceva contabilei.

Nu i-ai mai spus bărbatului din viata ta "te iubesc" de-o veşnicie, nici n-ai avea cum, ar suna ca dracu', ar trebui să i-o şuieri în timp ce-ti tai pielita de la unghii, imediat după ce-l ameninţi să nu cumva să uite să-ti cumpere tampoane cu aripioare si adeziv, că-ti vine sigur diseară sau mâine.

Am chiulit si-am să chiulesc cu voluptate de la muncă, întotdeauna. Chiuleşte si tu, salvează-ti viata, femeie! Atât cât se poate. Ia bunul simt, în doze homeopatice. Să ştii numai tu. Cele mai frumoase petice de viată le-am căpătat fugind de răspundere. Cea mai bună bere pe care am băut-o în viata mea n-a fost la Praga, ca lumea bună, ci în Herăstrău, când o tăiasem de la şedinţa de redacţie, lăsând vorbă că mi s-a spart ţeava de calorifer si m-au chemat vecinii să strâng apa. Mi-a rămas în cap (si mie, ca atâtor altora) gafa de la TVR, de la Revoluţie, când habar n-aveau că intraseră deja în direct si cineva i-a zis lui Dinescu: "Mircea, fă-te că lucrezi!". si Mircea a ascultat. si a ajuns departe.

Până când vom pricepe omeneşte tâlcul acestui îndemn vital, vom continua să ne prefacem că trăim.

dialogul de marţi seara

2009-09-15T13:37:00.000-07:00

- De ce? Nu înţeleg cu ce am greşit… mă întrebă.
- Poate n-ai greşit cu nimic, i-am răspuns.
- Şi-atunci? Nu înţeleg… dacă n-am greşit, de ce nu mă mai sună, de ce nu mă mai caută, de ce??? De ce tace?
- Ai încercat să-i vorbeşti şi nu ţi-a răspuns?
- Nu e vorba de asta. Îmi răspunde mereu, îmi vorbeşte.
- Atunci, care-i problema?
- Nu mai e la fel… e atât de sec răspunsul, încât mă doare… nu ştiu, parcă lipseşte miezul, şi începu să plângă.
- Ar fi fost mai bine să nu facă parte din viaţa ta?
- Nu, n-am spus asta. Mă bucur că ne-am cunoscut.
- Ai avea motive să-i mulţumeşti?
- Sigur, mi-a răspuns plină de entuziasm. Sunt o grămadă de chestii pe care le-am învăţat împreună, le-am făcut împreună, era frumos… schimbându-şi expresia feţei, la gândul că vorbea la timpul trecut. Înainte să ne cunoaştem, eram diferită, mă simţeam goală pe dinăuntru, relaţia asta m-a schimbat.
- Deci a fost o relaţie constructivă. Poate că ar trebui să fii fericită, nu crezi?
- Da, dar nu-mi place cum sună „a fost”, de ce nu mai este? De ce nu continuă?
- Crezi că prieteniile sunt fără sfârşit? Sau aşa ar trebui să fie?
- Cred că mi-ar plăcea să fie fără sfârşit, dar se pare că e altfel… probabil lucrarea lui în mine s-a încheiat.
- Şi-atunci, de ce plângi?
- Nu ştiu… cred că mă plâng pe mine, pe el n-am de ce... Plâng pentru noi, sau pentru lipsa de noi... nici eu nu stiu... Poate totuşi nu s-a terminat... îmi răspunse, în timp ce un zâmbet începu să-i coloreze faţa.

E greu de găsit răspunsuri la "de ce", poate pentru că, nu există unul, dar îmi place când oamenii reuşesc să-şi găsească singuri unul mulţumitor, sau care să le înfolorească un zâmbet pe faţă.

[C., nu ţi-am spus atunci, dar am avut şi eu nenumărate "de ce-uri" pe acest subiect, şi greu le-am găsit o variantă de răspuns.]

Am înţeles că, în viaţă poţi alege drumul pe care să-l urmezi, dar nu şi oamenii pe care-i întâlneşti. Iar dacă ai avut binecuvântarea de a întâlni un om sau mai mulţi care au ajutat la modelarea ta, nu poţi să fii decât recunoscător cerului. Însă, trebuie să ştii că, oricât de dragi ne-ar fi unii oameni, oricât de mult am vrea să-i păstrăm, într-o zi, tot va trebui să ne despărţim de ei.

Şi gândul cel mai frumos pe care l-am citit referitor la prietenie, spunea ceva de genul: indiferent cât de mult timp ar trece fără să vă vedeţi, o prietenie adevărată îşi reia firul atât de natural, încât trecerea timpului pare lipsită de importanţă.

otrăvit

2009-08-30T01:53:00.000-07:00

Mă uitam într-o zi la un film în care, personajele negative, urmăreau să scape de cel care le era conducător, pentru a-i lua averea şi rangul. Unii căutau un prilej să-l omoare, fără a crea suspiciuni, însă mereu au dat greş. Aşa că au hotărât: "îl vom otrăvi, dar nu oricum". Dacă murea brusc, riscau să fie descoperiţi, aşa că au ales o moarte lentă, dar care îi afecta irecuperabil trupul - o moarte sigură. Îi puneau în fiecare zi în mâncare puţină otravă.

Revoltător, aşa-i? Meritau să fie aspru pedepsiţi.

Dar ce ai face dacă ai afla că şi tu eşti otrăvit în acelaşi mod?

În fiecare zi, "cineva" îţi otrăveşte trupul. Şi nu face asta pentru a obţine avere sau poziţii înalte, o face din plăcere - plăcerea de a-şi încânta papilele gustative. Cum l-ai pedepsi dacă ai şti cine e?

Tu eşti acela!!! Nu mănânci în fiecare zi lucruri care te otrăvesc? Într-adevăr, nu te ucid pe loc, dar o fac în timp - încet, dar sigur. Şi nu mă refer la ţigări, băuturi sau diferite droguri, ci la mâncarea de fie ce zi.

Spune-mi, câţi oameni au murit pe loc atunci când au mâncat o porţie de cartofi prăjiţi, chipsuri, snacks-uri, coca-cola (sucuri), mezeluri, dulciuri rafinate, sau altele...??? Eu n-am auzit să fi murit vreunul. Totul se petrece în timp. Mai întâi apare câte un simptom al bolii, apoi după o serie de analize, descoperi că eşti bolnav... uneori cam târziu....

"Ce-şi face omul cu mâna lui, nu-i face nimeni"

Vei lua vreo măsură împotriva celui care te "otrăveşte"?

o metodă de a obţine bani

2009-08-30T01:25:00.000-07:00

Eram la muncă, şi cum primul birou e al meu, cei doi copii (de 7 şi 9 ani) care au intrat s-au oprit în dreptul lui, cel mai mare adresându-mi cererea: "Tanti, vă rog să-mi schimbaţi banul ăsta!", în mână având o bancnotă de 1 leu.

M-am întrebat imediat "oare pentru ce le trebuie fise?", dar fiind încântată de faptul că nu au venit să cerşească, am luat două fise de 50 de bani şi i le-am dat, întinzându-mă mai apoi după leul din mâna lui. Până să apuc să fac asta, băiatul cel mare, i-a dat rapid fisele celui mai mic şi imediat s-au făcut nevăzuţi amândoi, lăsându-mă cu mana întinsă şi cu o faţă de "nu pot sa cred!!!"

După modul în care au acţionat, se pare că nu erau la prima încercare. Mă întreb în câte locuri au avut acelaşi succes...

Dacă astăzi, la o vârstă atât de fragedă fură, mâine când şmecheria cu schimbatul banilor nu va mai ţine, sau banii nu le vor părea suficienţi, ce vor face?

poate...?

am văzut cum s-a produs minunea!!!

2009-08-30T00:04:00.000-07:00

Lucrez undeva în centrul oraşului şi aproape zilnic vine câte un cerşetor. N-ai cum să nu-i "citeşti" de cum intră. Nu trebuie să-i întrebi ce problemă au, încep să-şi expună singuri necazul. Ba că le-a ars casa, ba că au mulţi copiii, ba că le-a murit mama, sau tata, sau cine ştie cine... De actualitate e varianta cu inundaţiile care le-a luat casa, cu toate că dacă le ceri detalii ajung să se contrazică în afirmaţii, uneori vorbind despre inundaţii care n-au avut loc niciodată.

Nici eu, nici colegii mei, nu obişnuim să încurajăm cerşetoria, aşa că de cele mai multe ori pleacă cum au venit. Puţini sunt cei care au într-adevăr nevoie, iar aceştia, în situaţii prea disperate întind mâna. În general cei care se perindă pe la noi, sunt fie beţivi care umblă disperaţi după încă "50 de grame" sau pentru ţigări, iar alţii, nu au muncit niciodată şi refuză să facă asta, în cazul în care ai "tupeul" să le oferi ceva de lucru.

Într-o zi, mă întorceam la muncă din oraş şi, am observat în faţa mea pe unul dintre aceşti cerşetori. Mă miram cât de bine mergea, nu părea a avea probleme fizice. Recunoscându-l, l-am urmărit cu privirea să văd ce face. Când a ajuns în faţa firmei, înainte să urce scările, "necazurile" l-au năpădit. Brusc s-a strâmbat: picioarele stăteau poziţionate anormal, o mână i s-a răsucit şi se legăna din toate încheieturile, în aşa fel încât, nu puteai spune altceva decât "săracul, ce chinuit e!".

A intrat cerând milă, lăsând impresia că are şi dificultăţi de vorbire - încercând să impresioneze posibilii "binefăcători". Foarte revoltată de ceea ce am văzut, nu m-am putut abţine să nu-l întreb de ce se preface. A încercat să nege, dar când alte persoane au spus că l-au văzut înainte să intre, lucrurile s-au schimbat.

Brusc a avut loc o "minune"!!! Picioarele şi mâinile i s-au îndreptat, legănatul a încetat, limba i s-a dezlegat şi a început să blesteme în fel şi chip, încât te-ai fi înspăimântat. Aşa a ieşit la iveală adevărata "hidoşenie" adevăratul handicap...

Mă întreb de ce zice lumea că în ziua de azi nu se mai fac minuni. Eu am văzut una. Voi nu?

jocul lui Daniel

2009-07-31T10:50:00.001-07:00

Daca gandesc,

exist,

Exist, pentru ca El se gandeste la mine,

Daca gandesc,

Ma gandesc la El, fiindca exista.

Daca exist,

Gandesc,

El este gandul meu,

Daca exista, gandeste,Eu sunt gandul Lui.

Daca gandesc, exist,

Exist, fiindca El exista,

Si pot gandi la gandul Lui

Despre mine.

Daniel Chirileanu

Dar cu dragostea cum rămâne?

2009-07-16T16:36:00.000-07:00

Am rămas frapată de modul în care se poate încheia o căsătorie astăzi. Se pare că a te căsători a devenit un fel de afacere, se discută termenii (condiţiile) fiecare venind cu oferta. De pe desfăşurătorul celor mai actuale oferte:

El = am casă, am maşină, locuiesc la oraş (cei care locuiesc la sat, nu prea au succes în afacerea asta... ), câştig o sumă colosală, îmi doresc o femeie frumoasă (fotomodel), deşteaptă, etc.

Ea = sunt frumoasă, am şcoală, nu vreau copii pentru că nu vreau să-mi pierd silueta, vreau să fac carieră, nu ştiu şi nu-mi place să gătesc, vreau situaţie financiară bună ca să-mi permit haine după ultima modă, 2-3 şedinţe de masaj pe săptămână, tratamente cosmetice, programări la coafor şi manichiură, etc.
După prezentarea ofertei se „bate” palma dacă convine amândorura, dacă nu se analizează altă ofertă.

Se pare că mai toţi oamenii de azi sunt „afacerişti”, dar nu toţi sunt şi pricepuţi, pentru că de cele mai multe ori "afacerea" dă faliment = divorţ.

Poate că voi părea demodată, dar îndrăznesc să întreb: "Unde e dragostea în această afacere? Cu ea cum rămâne???"

Mingea de baschet

2009-07-16T15:18:00.000-07:00

De vreo 2 săptămâni mergem în fiecare după-amiază să facem mişcare. Acum, cât e cald şi frumos.

Ne pregăteam să plecăm. Andy, în loc să urce în maşină, a luat mingea de baschet, care stătea cuminte în portbagaj, şi pe care nimeni nu o lua în seamă şi a început să joace. Pentru că era spre seară, ne grăbeam. „Silit” de vorbele noastre, a urcat în maşină.
Jucam tenis, iar el, deşi i-am sugerat să se joace cu mingea de baschet, s-a încăpăţânat să n-o facă. Stătea pe bancă trist.

Am jucat o vreme, apoi, am hotărât să-l las să joace tenis în locul meu, în timp ce voi încerca să învăţ să arunc mingea la coş.
A fost foarte încântat. Numai că odată ce am luat mingea de baschet, toată lumea a uitat de tenis. Toţi doreau mingea de baschet. Aşa că, am făcut 2 echipe. Fiul şi mama contra tatălui. S-a încins un joc pe cinste, până s-a lăsat întunericul. Au trecut tristeţile şi am râs cum nu o făcusem de mult. A fost o seară extraordinară!

Mă gândesc că sunt atât de multe lucruri sau oameni, pe care nu-i băgăm în seamă, fără să realizăm câtă bucurie ne-ar putea aduce… ca şi mingea de baschet.

Sper să mai descopăr şi alte "mingi":)

Dacă-i musai, cu plăcere!

2009-07-16T15:00:00.000-07:00

Ieri, eram cu bunica la strâns păstăi. Era destul de incomod să stai aplecat şi să le rupi. De aceea, i-am sugerat bunicii (de 78 de ani), să mă lase să le strâng singură. Mi-a plăcut răspunsul ei: „e greu într-adevăr, dar dacă trebuie strânse, le strâng şi gata. Când trebuie făcut un lucru, crezi că mai am timp să gândesc că e greu?”
Mi-am amintit atunci o vorbă pe care mi-am însuşit-o de la un coleg de serviciu, care indiferent dacă îi făcea sau nu plăcere sarcina pe care o avea de îndeplinit, spunea: „dacă-i musai, cu plăcere”. E un altfel de TREBUIE, la care nu mai ai cale întoarsă şi care te „consolează” într-un mod mai haios.
Copilul meu îmi spune mereu când îl trimit să facă ceva, că nu îi place, şi să-i dau altceva care să-i placă.
Viaţa nu ne permite să facem doar ce ne place. Uneori e necesar să facem şi lucruri doar pentru că trebuie (e musai!). De exemplu, nimeni nu merge de plăcere la dentist… doar aşa, să-i lucreze dantura, sau să i se scoată vreaun dinte, etc., şi totuşi, majoritatea merge la dentist pentru că trebuie. Iar exemplele cu TREBUIE le cunoaşteţi şi voi....
Bătrânii cunosc bine această lecţie, a lui TREBUIE, copiii mai puţin… dar o învaţă! Ciudat e faptul că odată cu învăţarea lecţiei apare şi plăcerea. :D

când e somnul dulce

2009-06-29T13:52:00.000-07:00

Sâmbătă la prânz aveam o durere groaznică de cap. Mai aveam de pregătit ceva pentru un program, dar simţeam că nu mai pot dacă nu mă întind vreo 30-45 minute.

L-am rugat pe Andy (băiatul meu) să nu facă zgomot şi să nu mă trezească (are acest obicei). De asemeni, i-am spus că e foarte important să-mi amintească să fac ceva când mă trezesc. M-a aprobat, ca semn că a înţeles.

Chinuită de durerea de cap cu greu am reuşit să adorm, însă, la nici 5 minute (cred), Andy a venit în camera mea trezindu-mă: "mama, mama trezeşte-te!". Cu greu am spus: "te rog, lasă-mă să mai dorm puţin, apoi vorbim orice vrei". Dar el insista: "Nu mama, trezeşte-te acum!" şi m-am trezit. "Ce era aşa urgent încât m-ai trezit, deşi te rugasem să n-o faci?" El mi-a răspuns: "Te-am trezit să-mi spui ce trebuia să-ţi aduc aminte la trezire, că am uitat"

Am hotărât: de acum înainte voi folosi agenda. "Ea" nu va uita să-mi amintească ce scriu şi cu siguranţă nu mă va trezi".

Sssst!

2009-06-26T03:13:00.000-07:00

M-am întrebat de multe ori: „Cum ar fi să trăieşti în întuneric? Cum e posibil să trăieşti fără să vezi măcar o dată frumuseţea unui apus de soare? Fără să vezi multitudinea culorilor regăsite în lucrurile minunate din jurul tău? Fără să poţi vedea chipul celor dragi (şi totuşi să-i iubeşti)?” Mereu am spus că muţenia e o alternativă mai bună la a nu vedea, şi totuşi e dificil să trăieşti în tăcere.
O săptămână a tăcerii. N-am făcut nici un experiment şi nici n-am tăcut că eram supărată sau pentru că nu aveam nimic de spus. O răceală „draguţă” care nu s-a lăsat şi s-a prins cu toată forţa de mine, cu toate că afară era zapuşeală, m-a adus la tăcere. Am fost nevoită să vorbesc doar în şoaptă, dar şi atunci cu mare dificultate.
Eram la muncă şi o clientă, după ce m-a lăsat să-i explic ceva (cu efort considerabil din partea mea) s-a răstit dintr-o dată la mine: „Da vorbeşte doamnă mai tare, că nu înţeleg nimic!”... de parcă n-aş fi vrut...
Alţi clienţi, intrau, mă întrebau câte ceva şi pentru că vorbeam în şoaptă, vorbeau şi ei în şoaptă. Îi întrebam de ce vorbesc astfel şi îmi răspundeau: „am crezut că vorbeşti aşa ca să nu deranjezi” sau „am crezut că aşa se vorbeşte aici”, alţii râdeau când îşi dădeau seama de comicul situaţiei (vorbind încet fără să-şi dea seama).
Şoptitul meu i-a adus mai aproape pe oameni (ca să audă), atât de aproape încât îmi luau aerul, sau mai „drăguţ” unii ridicau tonul când îmi vorbeau... asta până în momentul în care le spuneam: „nu pot să vorbesc, dar nu sunt şi surdă”.
Asta a fost partea haioasă, însă neputinţa de a dori să răspunzi când te strigă cineva sau să când sună telefonul, e greu de descris. Să vrei să faci un lucru, să faci tot ce trebuie, dar cuvintele să nu iasă pur şi simplu... E ciudat să stai într-un cerc de prieteni în care se discută, să ai ceva de spus şi totuşi să nu ai putere să o faci.

Ieri, pe neaşteptate am „spart” tăcearea. Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru că mi-a redat vocea. Ştiu că de azi voi preţui mai mult acest dar.

Poţi vorbi? Cei din jur te aud? Eşti un om binecuvântat!

molipsitor

2009-06-11T13:17:00.000-07:00

După cum povesteam şi într-un blog anterior, e minunat sentimentul pe care îl ai atunci când spui: "sunt însărcinată". Astăzi, am auzit o adevărată viitoare mămică spunând asta. Şi am trăit momentul alături de ea. E imposibil să simţi un om cum vibrează de fericire şi să rămâi imun. M-am molipsit de bucuria ei.

Bucuria era extremă, întrucât s-a exprimat cam aşa: "sunt însărcinată!!!!! roagă-te pentru mine, să fie totul bine. Nu pot să cred... Probabil că voi cumpăra zilnic câte un test, până o să se vadă..." (burta) "azi am fost cu gura până la urechi, încă nu-mi vine să cred!!! O să cumpăr zilnic teste să mai văd încă o dată, şi încă o dată cum se colorează liniile"

De-ar fi toate mămicile aşa ca ea... lumea ar deveni mai fericită, sau măcar mai veselă.

Molipseşte-i şi tu pe ceilalţi (măcar) cu un zâmbet :)

Rina

2009-06-10T00:08:00.000-07:00

Vineri seara, sună telefonul.
„Pronto? Mirela, sei tu?” o voce pe care n-am auzit-o de multă vreme, dar totuşi inconfundabilă. Era Ester, cea care mi-a fost vecină timp de 4 luni cât am stat în Italia.
„Îţi mai aminteşti de Rina?” mă întreabă.
„Sigur, cum pot să o uit?” am răspuns.

Şi cum aş putea să o uit pe femeia care s-a legat atât de mult de mine în doar câteva zile cât am lucrat pentru ea… Nu ştiu de ce m-a iubit atât de mult Rina, dar sunt convinsă că aşa era. Nu eram singura care îi călcam pragul, dar nu s-a ataşat de nimeni cum s-a ataşat de mine.

Îmi amintesc cum căuta orice de lucru, chiar dacă nu avea neapărat nevoie, doar, doar să mai merg la ea. Şi când mergeam, coseam ce îmi dădea, apoi stăteam de vorbă. Era o femeie educată.

Îmi povestea cum a fost viaţa ei înainte de paraliza (era paralizată pe partea dreaptă, şi nu putea să mişte decât foarte puţin mâna şi piciorul). Se deplasa cu ajutorul cadrului şi făcea tot cu mâna stângă. Acum, era singură, nici măcar soţul său nu era în viaţă. Avea un băiat care îi aducea tot ce avea nevoie. De 19 ani trăia aşa….

Într-o zi, după ce am terminat de cusut, mi-a spus că i-ar face deosebită plăcere dacă aş accepta să iau masa împreună cu ea. În cei 19 ani nu a luat masa cu nimeni. Zicea că pe băiatul său nu a vrut să-l deranjeze, soţia acestuia nu era de acord să lipsească prea mult din cauza mamei, şi pentru că îl iubeşte, nu l-a rugat niciodată să rămână. N-ar fi vrut să-i creeze probleme în căsnicie.

Eram şocată, neputându-mi imagina cum e să nu ai companie atât de mult timp.

Am rămas şi am gătit exact cum mi-a indicat ea. S-a ridicat cu greu şi a pregătit masa, punând faşă de masă nouă şi şervete, lumânări, pahare şi tacâmuri.

Ne-am aşezat am mâncat şi am stat la poveşti împreună, era atât de fericită. Chiar şi acum îmi amintesc şi privirea ei. Apoi, după ce am strâns masa, mă pregăteam să plec, dar ea mi-a zis:
„Stai. Îţi mulţumesc atât de mult că ai luat masa cu mine." O spunea de parcă aş fi făcut nu ştiu ce sacrificiu, cu toate că plăcerea a fost de partea mea. "Acum, trebuie să-ţi dau banii pentru ce ai muncit, pentru că de asta te-am chemat la mine.”
„Nu, Rina. De data asta nu vreau să-mi plăteşti. Mă bucur că am stat cu tine."
„Nici nu discut!" mi-a spus. "Ai stat 3 ore la mine, îţi plătesc 3 ore.” (nu era o femeie bogată)
Într-adevăr, stătusem aproape 3 ore, din care dacă am lucrat 30 de minute.

N-a fost chip să o fac să înţeleagă că nu vreau să îmi plătească, mi-a plătit nu doar 3 ore, ci mai mult, şi asta doar pentru că am stat cu ea.

Am mai vizitat-o, fără să lucrez, doar aşa de dragul ei. Dar cel mai mult s-a bucurat când am făcut poze împreună cu ea şi i le-am adus să le păstreze ca amintire. Le pusese peste tot în casă, zicea că parcă aş fi fiica ei.

Deoarece nu fusese nicăieri ani de zile, m-am gândit să "aduc" lumea la ea. Am făcut fotografii cu locurile pe care ştiam că şi-ar fi dorit să le vadă, am luat laptopul şi i le-am arătat.

Înainte să părăsesc Italia, am fost să-mi iau rămas bun, era tristă, dar mi-a zis: „ştiu că familia ta are nevoie de tine şi trebuie să pleci, dar dacă te întorci şi mai trăiesc să vii pe la mine”, apoi m-a rugat să deschid un sertar şi să iau ceva de acolo. Era o faţă de masă şi şervete, lucrate manual.„uite, acestea sunt lucrate de mine (cu singura mână pe care o putea folosi), mi-a luat câţiva ani să le fac, dar vreau să ţi le dau ţie, să nu mă uiţi".
Cred că a fost cel mai frumos cadou pe care putea să mi-l facă… iar eu, i-am promis că mă voi întoarce, dar n-am mai ajuns… ne-am mai auzit la telefon uneori...

„Mirela, spuse Ester la telefon, trebuie să-ţi dau o veste rea. Rina a murit!”
Am închis telefonul şi am tăcut… o persoană care m-a iubit… acum, nu mai e… s-a dus… iar amintirea ei a revenit…

1 iunie - ziua "copilului"

2009-06-09T23:51:00.000-07:00

Pe 1 iunie, la ora 23.00 eram la spital. Nu am avut probleme de sănătate, nici n-am vizitat vreun bolnav, alt motiv m-a adus acolo. După 9 luni, venise ceasul să aflăm ce s-a ascuns în spatele burţii, care între timp devenise cu adevărat maare. Nu eram singură, ci împreună cu Ştef, aşteptând cu emoţie vestea.

La ora 23.45, după îndelungi bătăi în uşa maternităţii, a binevoit să iasă o tanti care ne-a spus: „au scos copilul şi e bine, acum o coase pe mamă”. Aşa ne gândeam şi noi, „dar copilul, CE E?” am întrebat curioase (pentru că părinţii n-au vrut să ştie dinainte ce au). „Aaa, nu ştiu, las că atunci când o aduce pe mamă în salon, o las să vorbească puţin cu voi”, şi a închis uşa.

A mai trecut o vreme, nu pot preciza dacă mult sau puţin, ştiu doar că aveam impresia că tanti cu informaţiile nu mai vine să ne deschidă uşa. Într-un final uşa s-a deschis, mama era bine, avea un băieţel „nou-nouţ” şi mai avea şi lacrimi, de bucurie.

Maria şi Ovidiu, să vă trăiască cele 3 Kg numite Matei şi să fiţi fericiţi împreună!

prin ochi de copil

2009-06-09T15:44:00.000-07:00

Andy, băiatul meu, a fost astăzi în excursie.
Primul lucru pe care mi l-a spus când a coborât din autocar a fost: "Mama, să ştii că am văzut Universitatea Cuza. E aşa mare!"

Apoi foarte fericit a zis mi-a cumpărat un fluier din lut, care are nişte chestii şi pare spart, dar nu e spart, aşa e modelul şi o vedere cu un trandafir.

A mai achiziţionat o puşcă, pentru care primise aprobare, deoarece a sunat şi a cerut permisiunea tatălui ca să o cumpere. Dar pe lângă puşcă, s-a mai întors şi cu un pistol.
L-am întrebat: „parcă era vorba să-ţi cumperi doar puşcă, de ce ai şi un pistol?”
Răspuns: „Am făcut o faptă bună.”
„Cum adică, nu înţeleg, i-am zis, explică-mi!”
„Ştii mama, Gabi colegul meu şi-a cumpărat pistolul acesta, dar când am ajuns la McDonalds nu mai avea nici un ban şi m-a rugat să-i cumpăr pistolul ca să facă rost de bani, iar eu am considerat că fac o faptă bună dacă îl cumpăr.” :))

Pe parcursul zilei, am încercat de nenumărate ori să iau legătura cu el, dar sunam şi nimeni nu-mi răspundea. Când s-a întors, l-am întrebat: „De ce nu mi-ai răspuns la telefon?”
Explicaţie: „Eram într-un loc, unde un nene ne explica ceva (ghidul).”
„OK, am zis, dar de ce n-ai respins apelul?”
„Păi, ştii, n-am vrut să-şi dea seama nenea că telefonul meu deranjează.” :))

A mai achiziţionat nişte julituri urâte pe picioare (cică nu l-au durut deloc atunci), care au început să-l doară acasă când încercam să le dezinfectăm.

La întrebarea „ce ai văzut azi?”, a spus că bojdeuca lui Creangă şi casa unei tanti care e scriitoare, de fapt poetă, dar nu-şi aminteşte numele.
I-a plăcut mult la Grădina Botanică, unde era o apă cu peştişori, iar ei au încercat să-i prindă, însă o tanti de acolo le-a zis să fie cuminţi şi să nu mai bage mâna în apă deoarece sunt peşti pirania.
Singura lui dezamăgire a fost că n-a văzut plantele carnivore de la Grădina Botanică.

Acesta a fost rezumatul unei zile deosebite văzută prin ochi de copil.
Tu mai ai timp să vezi viaţa prin ochi de copil?

E atât de simplu.

stai puţin

2009-06-08T13:03:00.001-07:00

Opreşte-te o clipă şi

citeşte suferinţa din râsul celorlalţi...

Opreşte-te pentru a-i privi pe cei din jurul tău

şi-nvaţă să le recunoşti nevoia.

Opreşte-te pentru a-ţi aminti

că şi lor le este dor...

Opreşte-te şi încearcă să fii bun,

ajută-i să-şi regăsească speranţa...

Opreşte-te în a mai judeca

eşecul şi neputinţa lor...

Opreşte-te din a mai fi doar tu,

şi fii asemenea OMULUI!

începe cu "Începutul"

2009-06-07T12:26:00.000-07:00

Viaţa înseamnă mai mult decat împlinire personală sau mulţumire de sine.

Înseamnă mai mult decât familie, carieră sau cele mai îndrazneţe vise.

Dacă vrei cu adevarat să ştii de ce exişti, trebuie să începi cu Dumnezeu; vei descoperi că ai fost creat ca să fii fericit. :)

amanunt

2009-06-05T13:57:00.002-07:00

Cules de pe internet:

Ai vrea sa imi iei un interviu, deci... zise Dumnezeu.

- Daca ai timp, i-am raspuns. Dumnezeu a zambit.

- Timpul meu este eternitatea... Ce intrebari ai vrea sa imi pui?

- Ce te surprinde cel mai mult la oameni?

- Faptul ca se plictisesc de copilarie, se grabesc sa creasca, iar apoi tanjesc sa fie din nou copii; ca isi pierd sanatatea pentru a face bani, iar apoi isi pierd banii pentru a-si recapata sanatatea. Faptul ca se gandesc cu teama la viitor si uita prezentul, iar astfel nu traiesc nici prezentul, nici viitorul; ca traiesc ca si cum nu ar muri niciodata si mor ca si cum nu ar fi trait.

Dumnezeu mi-a luat mana si am stat tacuti un timp. Apoi am intrebat:

- Ca parinte, care ar fi cateva dintre lectiile de viata pe care ai dori sa le invete copiii tai?

- Sa invete ca dureaza doar cateva secunde sa deschida rani profunde in inima celor pe care ii iubesc si ca dureaza mai multi ani pentru ca acestea sa se vindece; sa invete ca un om bogat nu este acela care are cel mai mult, ci acela care are nevoie de cel mai putin; sa invete ca exista oameni care ii iubesc, dar pur si simplu nu stiu inca sa isi exprime sentimentele; sa invete ca doi oameni se pot uita la acelasi lucru si ca pot sa il vada in mod diferit; sa invete ca nu este suficient sa ii ierte pe ceilalti si ca, de asemenea, trebuie sa se ierte pe ei insisi.

- Multumesc pentru timpul acordat... am zis umil. Ar mai fi ceva ce ai dori ca oamenii sa stie? Dumnezeu m-a privit zambind si a spus:

- Doar faptul ca sunt aici, intotdeauna...

Ti se intampla si tie sa mai uiti "amanuntul" asta?

Dumnezeu e politicos

2009-05-29T13:05:00.000-07:00

Am auzit undeva spunand ca Dumnezeu este politicos, daca Il dai afara, nu intra cu forta, asteapta sa Il chemi... interesant e ca dupa ce se intampla o nenorocire sau ceva neplacut, avem tupeul sa ne punem intrebarea: "unde era Dumnezeu cand s-a intamplat....?"

Am regasit aceleasi ganduri in interviul urmator:

Fiica lui Billy Graham a fost intervievata pe EARLY SHOW si Jane Clayson a intrebat-o:

“Cum a putut Dumnezeu lasa sa se intample acest lucru”?

Si Anne Graham a dat un extrem de profund raspuns de investigatie interioara. Ea spus: Cred ca Dumnezeu a fost foarte intristat de cea ce s’a petrecut, asa cum suntem si noi, dar, de ani de zile, noi Ii tot spunem lui Dumnezeu sa plece din scolile noastre, sa plece din guvernul nostru, sa plece din viata noastra. Si, ca un gentleman ce este, cred ca El s’a retras in pace. Cum sa asteptam noi ca Dumnezeu sa ne dea binecuvantarea si protectia Lui, daca noi Ii cerem sa ne lase in pace?

Sa ne uitam putin. Eu cred ca totul a inceput atunci cand Madeline Murray O’Hare (ea a fost ucisa si cadavrul ei a fost descoperit de curand) s’a plans ca nu doreste nici un fel de rugaciune in scolile noastre si noi am raspuns: OK

Dupa aceea, cineva a spus ca este mai bine sa nu se citeasca Biblia in scoli… Biblia care spune: Sa nu ucizi, sa nu furi, sa iubesti pe aporoapele tau ca pe tine insuti. Si noi am raspuns: OK

Apoi doctorul Benjamin Spock a spus ca nu trebuie sa tragem nici o palma copiilor nostri cand fac rele, pentru ca mica lor personalitate ar putea fi denaturata si le-am putea dauna propria lor parere despre ei. (Fiul doctorului Spock s’a sinucis). Si noi am zis: un expert stie ce spune cand vorbeste asa despre ceva, astfel ca am raspuns: OK

Apoi cineva a spus ca profesorii si principalii ar face mai bine sa nu aplice pedepse disciplinare cand copiii nostri fac rele. Si administratorii de scoli au spus ca nici un membru al facultatii nu se va atinge de vreun student, cand acesta face rele, pentru ca nu vrem sa avem o proasta publicitate si, cu siguranta, nu vrem sa fim dati in judecata. (Este o mare diferenta intre a aplica pedepse disciplinare si a lovi, a bate, a pocni, a umili, a izbi, etc.) Si noi am raspuns: OK

Apoi altcineva a spus sa lasam fiicele noastre sa faca avort, daca vor si nici macar nu trebuie sa spuna parintilor lor. Si noi am raspuns: OK

Acelasi intelept membru al conducerii scolii a spus ca deoarece baietii vor fi ca baietii si ca, oricum o vor face, hai sa dam prezervativele cuvenite copiilor nostri ca sa aiba placerile pe care le doresc si nu vom spune parintilor lor ca ei le primesc de la scoala. Si noi am spus: OK.

Apoi unii dintre oficialii nostri de varf au spus ca nu conteaza ce facem noi in viata noastra particulara, atata vreme cat ne indeplinim munca. Si, fiind de acord cu ei, am spus ca pentru mine nu conteaza ce face fiecare, inclusiv Presedintele, in viata lui privata, de vreme ce eu am un serviciu si economia este buna. Apoi cineva a spus ca putem publica reviste cu fotografii de femei goale si sa le numim nevatamatoare, o prozaica apreciere a frumusetii corpului feminin. Si noi am zis: OK.

Si iarasi cineva a luat aceasta apreciere ca buna si a facut un pas in plus, publicand fotografii cu nuduri de copii si a mai facut un pas punand aceste nuduri pe internet ca sa fie accesibile tuturor. Si noi am zis: OK ei au dreptul la libertate cuvantului.

Dupa aceea, industria distractiilor a zis: Sa facem show-uri de TV si filme care sa promoveze profanitatile, violenta si sexul ilicit. Sa dam pe piata muzica prin care sa incurajam violul, drogurile, crima, sinuciderea si alte teme satanice. Si noi am zis: toate astea nu sunt decat distractii si nu au nici un efect advers, nimeni nu le va lua in serios oricum, asa ca mergeti inainte.

Si ne mai intrebam acum de ce copiii nostri n’au nici o constiinta, de ce nu deosebesc ce este bine de ce este rau si de ce nu le pasa cand ucid straini, colegi de clasa, sau pe ei insisi. Probabil ca daca ne-am gandi mai indelung si mai adanc, ne-am putea inchipuie de ce.

Cred ca NOI CULEGEM CEEA CE AM SEMANAT!

lectie de filozofie

2009-05-29T12:52:00.001-07:00

Am primit-o si eu, dar merita citita!

Un profesor de filosofie statea în fata clasei având pe catedra câteva lucruri. Când ora a început, fara sa spuna un cuvânt, a luat un borcan mare gol, pe care l-a umplut cu mingi de golf. I-a întrebat pe studenti daca borcanul este plin si acestia au convenit ca era.

Profesorul a luat atunci o cutie cu pietricele pe care le-a turnat în borcan, scuturându-l usor. Pietricelele au umplut golurile dintre mingile de golf.. I-a întrebat din nou pe studenti daca borcanul era plin, iar acestia au fost de acord ca era.

Profesorul a luat dupa aceea o cutie cu nisip pe care l-a turnat în borcan. Firesc, nisipul a umplut de tot borcanul. I-a întrebat din nou pe studenti cum statea treaba iar acestia au raspuns în cor "pliiin"!

Profesorul a scos de sub catedra doua cani cu suc pe care le-aturnat în borcan umplându-l de aceasta data definitiv. Studentii au râs.

,,Acum (a spus profesorul dupa ce hohotele s-au domolit), as dori sa întelegeti ca acest borcan reprezinta viata voastra. Mingile de golf reprezinta lucrurile importante pentru voi: familia, copiii, sanatatea, prietenii si pasiunile voastre, si ca daca totul ar fi pierdut în afara de acestea, viata voastra ar fi tot plina. Pietricelele sunt celelalte lucruri care conteaza pentru voi: serviciul, casa, masina, iar nisipul e restul lucrurilor marunte. Daca veti începe cu nisipul ( a continuat el), nu veti mai avea unde sa puneti mingile de golf si pietricelele. La fel si în viata, daca îti irosesti tot timpul si energia pentru lucrurile mici, nu vei avea niciodata timp pentru lucrurile importante pentru tine.

Acorda atentie lucurilor importante pentru fericirea ta. Joaca-te cu copiii, fa-ti controale medicale periodic, iesi cu prieteni/prietena/sotia în oras la cina, joaca tenis; vei avea suficient timp alta data sa faci curat sau sa repari cine stie ce dispozitiv . Ai, în primul rând grija de mingile de golf, ele conteaza cu adevarat. Stabileste-ti prioritatile, restul e doar nisip." Unul dintre studenti a ridicat mâna interesându-se ce reprezentau cele doua cani de suc. Profesorul ia raspuns zâmbit: "Ma bucur ca întrebi asta. Ele vor doar sa arate ca, oricât de plina ar parea viata ta, e loc întotdeauna pentru doua cani de suc, împreuna cu un prieten."

revolta

2009-05-09T13:53:00.000-07:00

"Stii, copilul tau astazi nu s-a jucat cu al meu..." spunea un parinte.

"Copii nostri astazi s-au certat. Ba chiar s-au si impins, iar al meu si-a murdarit pantalonii in ghenunchi"... spunea alt parinte. Iar lista poate continua...

Bineinteles ca a doua zi, copii erau din nou buni prieteni, se jucau ca si cand nu a fost nimic intre ei... insa parintii nu si-au mai vorbit...

Mi s-a intamplat si mie si sunt revoltata!!!

Din punctul meu de vedere, parintii n-ar trebui sa se implice in certurile copiilor decat atunci cand situatia o impune, cand lucrurile scapa de sub control... altfel nu vad rostul...
N-am inteles niciodata de ce unii se supara pe tine fara motiv... te trezesti ca nu-ti mai vorbesc... sau iti vorbesc de parca le-ai fi dusman... si stai stupefiat in fata lor, intrebandu-te unde ai gresit? Iar cand descoperi... ramai mut, pentru ca n-ai nici o vina...
Da, sunt de acord sa te superi pentru ca ti-am gresit, ca m-am purtat intr-un mod nepotrivit, dar sa te superi ca altcineva (apropiat mie) a facut nu stiu ce... nu pot sa inteleg...

Cat de ingusta e mintea umana... cat de limitati suntem...

Ce diferit actioneaza Dumnezeu... El nu se supara pe mine pentru ca cineva din familia mea a gresit... nu se supara nici chiar atunci cand gresesc, are un mod minunat de-a iubi: uraste pacatul meu, pacatul tau, dar ma (ne) iubeste la fel...

Vom invata vreodata sa facem la fel?

constatare...

2009-05-08T05:53:00.000-07:00

Cu toate ca pentru fiecare din noi ziua are tot 24 de ore, mereu ne plangem ca nu avem timp. Suntem intr-o continua alergare... incercand sa rezolvam "urgente", iar lucrurile care trebuie, pe care ni le dorim, le amanam mereu pentru o data viitoare... o "data viitoare" care nu mai vine...

Am devenit atat de ocupati, avem atat de multe de facut, incat nu mai avem timp sa traim...

sunt însărcinată

2009-04-23T16:11:00.000-07:00

Există cuvinte pe care lumea le rosteşte cu atâta emoţie, ca şi atunci când spunem primul"te iubesc" sau altele... însă nimic nu poate egala emoţia din glasul şi sufletul celei care spune pentru prima oară "sunt însărcinată" sau "voi avea un copil".

Da, sigur veţi spune că greşesc, pentru că nu toate femeile îşi doresc copii. Nimic mai adevărat, însă pe acelea nici nu vreau să le iau în calcul. Vorbesc de femeile care îşi doresc copii, de cele care numai la gândul că vor fi mame, trăiesc o bucurie greu de explicat, dar pe care, o poţi contempla în privirea lor când spun: "sunt însărcinată!" (de parcă ar spune: "sunt importantă, mai importantă decât am fost vreodată").
În ultima perioadă am avut ocazia să mă bucur de astfel de "veşti" şi cunosc sentimentul... e minunat... Într-o zi am spus şi eu cu mândrie: "sunt însărcinată!"
... eram la ecografie, nu înţelegeam nimic din ce vedea medicul, dar ştiam că este acolo, oricât de mic ar fi fost... era acolo, în interiorul meu... apoi, mi-a spus: "uite cum îi bate inimioara"... cu câtă emoţie priveam...
Au urmat mai apoi zile de disperare, când alt medic mi-a spus că există posibilitatea să-l pierd... a fost greu, cumplit de greu... au fost nopţi de rugăciune şi lacrimi... nu puteam accepta că l-aş putea pierde... îl doream atât de mult...
Într-o zi, medicul mi-a zis: "renunţă acum la el, decât să apară complicaţii mai târziu şi să suferi... eşti tânără, poţi avea oricând altul" (de parcă vorbea de o pereche de ciorapi noi)... apoi a încercat să mă asigure că la următorul nu voi mai avea probleme.
Am început să plâng, era prea crud... mi-am adunat toate puterile şi i-am spus foarte hotărâtă: "NU! Atâta vreme cât îi bate inima şi există şanse să trăiască, eu nu voi renunţa la el!"
S-a uitat la mine, şi din ziua aceea, nu mi-a mai sugerat niciodată să renunţ, ci m-a asigurat că va face tot ce trebuie să fie bine. Şi a fost...
Au trecut 9 luni, care n-au fost uşoare... Au fost şi greţuri, vărsături, ameţeli, perfuzii, injecţii şi altele... până într-o zi când am simţit un fâlfâit, ca zbaterea de aripi a unui fluture... următoarele zile un fâlfâit ca zbaterea de aripi a unei păsărele... apoi "lovituri" din ce în ce mai intense... o burtă cu viaţă, din ce în ce mai mare şi mai mişcăcioasă :D
Cum poate o femeie să se bucure, cu toate că se deformează în fiecare zi şi devine din ce în ce mai "balenuţă"? Uite că se poate!
Bărbaţii şi femeile care nu au avut vreodată copii, nu vor înţelege niciodată ce sentimente trăieşte o mamă când îşi simte pruncul, e o comuniune unică, pe care mai apoi e imposibil să o regăseşti...
Cum poţi merge fericită să naşti când ştii că te aşteaptă suferinţă şi chin?
Motivaţia de a ţine copilul tău în braţe este prea puternică ca să conteze prin ce treci...

Timpul a trecut... a sosit şi ziua, cu toate că o aşteptam abia peste 3 săptămâni... Eram nerăbdătoare să ajung la spital, sosise clipa cea mare! Dar clipa cea mare s-a lăsat aşteptată. Treceau orele atât de greu şi nimic! Priveam cum se nasc alţii copii, aşa cum mă uit la TV... îmi pierdusem orice fărâmă de răbdare... era cumplit să aştepţi un moment care nu mai venea.
Am aşteptat 12 ore, când, într-un final au decis să mă opereze. M-au întrebat mulţi după aceea dacă nu mi-a fost teamă. Cine s-a gândit la asta? Singurul meu gând a fost acela de a-mi şti copilul în siguranţă. Pentru el mi-era teamă.
... dintr-o dată n-am mai simţit nimic de la gât în jos, de parcă nu-mi mai aparţineam. Nu vedeam decât luminile de deasupra şi anestezistul care îmi verifica pulsul şi-mi zicea să nu mă mişc... apoi, am auzit medicul: "gata". Era 25 aprilie 1999, ora 22.35. L-am întrebat dacă are tot ce-i trebuie, iar el mi-a spus: "are, are tot! are şi cocoş", de parcă ăsta era aspectul esenţial. Nu l-am văzut atunci, cu toate că mi-aş fi dorit, dar eram liniştită să ştiu că e bine şi că am un băiat.
A fost greu după operaţie... dar aveam un copil.
... au urmat nopţi nedormite, când mă chinuiam să-l fac să mănânce mai mult de două guri înainte să adoarmă din nou... colici... pampers-uri... băiţa înainte de culcare (devenise un ritual)... plânsete... zâmbete... gângurituri... prima jucărie pe care a învăţat să o ţină în mâini... mersul de-a buşilea... căzăturile înainte să meargă... apoi primii paşi singur... primul prag trecut fără să cadă... primele cuvinte... primele... ce momente frumoase... unice...
... a urmat grădiniţa cu serbări costumat în săpunel, fiu al Vrâcioaei, sau cine ştie ce moş... apoi prima zi de şcoala cu emoţii... primul Abecedar... primul angajament luat în faţa lui Dumnezeu când a fost investit ca licurici... şi iată-ne acum, în 2009... au trecut 10 ani... nu pot să cred, dar e adevărat!

Doresc fiecărei noi mămici, care recent a rostit cuvintele magice: "sunt însărcinată", să se bucure de fiecare clipă, pentru că sunt clipe pe care niciodată nu le mai regăsesc...

adevărul despre fluor

2009-04-21T13:27:00.000-07:00

Ultima oară când am fost la medic, mi-a recomandat să folosesc numai pastă de dinţi care conţine fluor. Zis şi făcut! Se pare însă, că efectele "benefice" ale fluorului, sunt otrăvitoare. Ştiaţi?

Textul de mai jos este preluat de pe site-ul:
http://www.descopera.ro/teoria-conspiratiei/4213182-

"Daca la istorie am invatat despre otravirea fantanilor ca mijloc eroic de aparare a stramosilor nostri in fata invadatorilor, o presupusa otravire contemporana a apei potabile cu o substanta cu efect insidios, menita sa ne faca usor de controlat si de stapanit, pare o poveste intr-adevar zguduitoare – numai buna pentru a fi subiectul unei teorii a conspiratiei.

Fluorul – cel mai bun prieten al dintilor?
De ani de zile ni se spune ca fluorul este bun pentru sanatatea noastra; mai precis, pentru sanatatea dintilor nostri. Fluorul intareste smaltul dintilor ceea ce, spun specialistii, inseamna mai putine carii. De aici si pana la masura de a fluoriza apa de baut pentru a asigura tuturor (mai ales copiilor) doza de fluor necesara pentru protectia danturii era un pas destul de mic. Pas care, in unele tari, a fost deja facut. Cu consecinte grave, sustin cativa experti si, mai ales, cu intentii odioase, sustin adeptii teoriilor conspiratiei.

Incepand din anii ‘40, in SUA si Canada, apa potabila a fost, in mare parte, fluorizata prin adaugarea de fluorura de sodiu. Masura a fost implementata in urma unei campanii agresive care urmarea sa convinga populatia de beneficiile adaugarii substantei in apa. Fluorul a devenit deodata elementul-minune care ne putea scapa de carii. Inclus in pastele de dinti, in apele de gura si, in cele din urma, in apa pe care o bea toata lumea, de la bebelusi pana la varstnici, fluorul ar fi urmat sa imbunatateasca sanatatea dentara a tuturor acestor norocosi beneficiari. Aici incepe, spun luptatorii impotriva uneltirilor, ticaloasa conspiratie careia ii suntem inca victime. Pentru ca despre efectele nocive ale “elementului F” asupra sanatatii, despre sursele din care provenea fluorura de sodiu folosita, si despre necesitatile stringente care au stat la baza deciziei nu s-a spus nimic. Ani mai tarziu, au inceput sa se auda glasuri – din lumea stiintifica - afirmand ca fluorizarea apei nu numai ca nu ar imbunatati in vreun fel sanatatea cuiva, dar contribuie la cresterea riscului unor afectiuni. Doza optima de fluor ar fi, dupa cifrele oficiale, de 1 ppm (parti per milion) sau 1 mg/litru. Dar cei convinsi ca e vorba despre complot afirma ca, in unele zone ale Americii de Nord, fluorul se gaseste in apa in doze de 2-3 ori mai mari. De ce?

Asa cum era de asteptat, informatiile se bat cap in cap. Exista studii care arata ca fluorul intareste, intr-adevar, smaltul dintilor si reduce riscul aparitiei cariilor la copii, dupa cum exista si studii care au demonstrat ca afecteaza negativ sanatatea dintilor, care nu e legata doar de smalt; in plus, are efecte nocive asupra sistemului osos.

In fond, ei ne doresc binele – sau nu?
Artizanul marii conspiratii este considerat Gerald J. Cox, un om de stiinta care a derulat o campanie de informare pentru a convinge publicul de beneficiile utilizarii fluorului in lupta impotriva cariilor. Ceea ce nu stia lumea era ca dl Cox era platit de o companie metalurgica, specializata in producerea aluminiului, companie care, ca si altele din acelasi domeniu, se confrunta in anii ‘30 cu o mare problema: cum sa scape de marile cantitati de reziduuri rezultate din procesul de fabricare a aluminiului? Unul dintre aceste deseuri era fluorura de sodiu. O parte din aceste deseuri puteau fi folosite pentru fabricarea unor rodenticide si insecticide – pe intelesul tuturor: otravuri pentru gandaci si pentru sobolani – dar inca ramanea in stoc o cantitate mare de fluorura de care fabricantii trebuiau cumva sa scape. Teoria conspirationista afirma ca, de fapt, fluorizarea pe scara larga a apei potabile a fost o marsava uneltire orchestrata de mari intreprinderi metalurgice nord-americane, un proiect abominabil finantat de cei care pot obtine totul cu bani. Acestia au gasit o valoare de intrebuintare deseurilor de fluorura de sodiu, fara a-si face nici un scrupul cu privire la sanatatea celor pe care ii otraveau astfel.

Si asa se face ca firma ALCOA, cea mai mare dintre companiile producatoare de aluminiu, ar fi finantat – conform teoriilor conspirationiste – cercetarile asupra apei fluorizate si a efectului asupra danturii copiilor, apoi campania pentru promovarea fluorizarii apei potabile. (Trebuie spus ca, la ora actuala, fluorura de sodiu mai este folosita doar in mica masura pentru fluorizarea apei, fiind inlocuita, intre timp, de alti compusi care contin fluor. In schimb, este inca prezenta in pastele de dinti.)

Aceleasi teorii aduc argumente in privinta pericolelor ingerarii de fluor, punand accentul pe toxicitatea sa si pe efectele nocive, pe termen lung, asupra sanatatii, efecte despre care publicul stie prea putin. Ei citeaza in primul rand un studiu foarte amplu, realizat la sfarsitul anilor ‘80 pe 39.000 de copii americani, studiu care a aratat ca nu au aparut diferente semnificative in ceea ce priveste numarul de carii intre copiii care bausera si cei care nu bausera apa fluorizata. Deci, fluorul n-ar avea mult laudatul efect de a preveni aparitia cariilor. In schimb, specialistii afirma ca supradozarea fluorului, ca urmare a ingestiei de fluoruri continute in apa de baut, determina aparitia fluorozei dentare, o afectiune caracterizata prin fragilizarea dintilor si aparitia de pete pe suprafata lor. Riscul e si mai mare in conditiile in care consumului de apa fluorizata i se adauga alte surse de fluor: suplimente cu fluor (ce-i drept, prescrise adesea copiilor inca din pruncie) sau expunerea la poluarea produsa de carbunele cu continut mare de fluor.

Ulterior, au inceput sa circule si informatii privind potentialul carcinogenic al fluorului, iar mai multe studii ar fi demonstrat ca exista o legatura intre fluor si fracturi: ingestia fluorului in cantitati mari fragilizeaza oasele, marind riscul de fracturare a acestora. Ca si cum nu era de ajuns, se vehiculeaza, mai nou, informatii asupra unor posibile efecte ale fluorului asupra creierului si, implicit, a comportamentului uman. Un reputat jurnalist spaniol, David Heylen Campos, a sugerat intr-o carte a sa faptul ca fluorul ar fi folosit pentru a tine sub control populatia, impiedicand-o sa devina prea violenta. Cetatenii tarilor in care se practica fluorizarea apei potabile ar fi asadar, un fel de cobai.

Jurnalistul citeaza marturia lui Ian E Stephen, specialist in efectele fluorului asupra sanatatii, care a afirmat ca in timpul mandatului primului ministru Margaret Thatcher, in Irlanda de Nord continul de fluoruri din apa potabila a crescut de trei ori si ca acest lucru ar fi fost facut intentionat, in incercarea de a linisti populatia turbulenta si de a tine astfel situatia sub control. Metoda si-ar avea originea, dupa opinia lui David Heylen Campos, in cercetarile efectuate in lagarele de concentrare in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, cand nazistii au adaugat in hrana detinutilor mici cantitati de fluor pentru a-i linisti si a-i mentine intr-o stare de letargie mentala care ii impiedica sa se revolte. Jurnalistul afirma ca, de altfel, si unele medicamente utilizate azi in ospicii si aziluri de batrani contin fluor – probabil in acelasi scop: linistirea pacientilor si mentinerea lor in stare de supunere si sub control.

Stia guvernul american, se intreaba David Heylen Campos, care erau efectele negative ale fluorului asupra sanatatii? Au fost ascunse deliberat aceste informatii pentru a proteja sinistra conspiratie la scara nationala? Nu exista un raspuns convingator, raspunde jurnalistul, care ne indeamna totusi sa cantarim cu grija ce se ascunde in spatele amplelor campanii care ne indeamna sa bem apa fluorizata sau sa ne spalam pe dinti cu pasta de dinti care contine fluorura de sodiu… substanta folosita la fabricarea otravii pentru sobolani."

molia

2009-04-10T15:22:00.000-07:00

În căutarea mea prin cămară am avut „plăcerea” să o întâlnesc pe Doamna Molie. Am zis „OK”, e doar un fluture amărât, ce poate face? Numai că uimirea mi-a fost mare când, am descoperit că Doamna M. nu era singură, ci venise însoţită, de fapt era numai normal pentru o doamnă să fie însoţită. :)) N-am apucat să o întreb cine erau ceilalti, dar am bănuit că ar putea fi familia ei. Şi, fiind deranjată de faptul că a dat buzna nepoftită în mâncarea mea, am luat măsuri deportând-o direct în coşul de gunoi, cu familie cu tot. Eram nedumerită de ce am găsit molii în mâncare, deoarece ştiam că moliile rod haine, în special cele de lână… nu şi mâncare…
Totul era în regulă, trecuse ceva vreme, uitasem deja de incidentul cu Doamna Molie când, deschizând cămara… ce să vezi?? Tot neamul „molicesc” avea reşedinţa în cămara mea. M-am îngrozit. În făină, în orez, în zahăr, etc., în toate pungile pe care au reuşit să le găurească!!! Mă întrebam dacă n-a dat vreo plagă (ca cele din Egipt) peste mine? Şi cum se face că deşi făcusem nu de mult curăţenie, au apărut din nou?
Explicaţia? Am pierdut din vedere faptul că moliile îşi fac cuib şi lasă larve (împachetate bine), ca mai apoi familia „molicească” să se refacă din „cenuşă” ca pasărea phoenix.
Aşa că, am luat-o de la capăt, curăţând tot, aruncând tot. Aşa am scăpat de molii!!!

Banală povestea, dar are o lecţie bună în caz că vrei să faci curăţenie în viaţa ta.

... dintr-o dată constaţi că lucrurile se îndreaptă către nicăieri, eşti în impas… mai „rătăcit” ca oricând, fără a înţelege cum şi de ce… Încerci să contabilizezi ce ai investit, ce ai primit şi cu ce ai rămas… Cum arată bilanţul?
Hmmmm, parcă aşteptai să fie altfel… prea multe ore pierdute fără rost... prea multe ispite oferite ochilor tăi... prea multe vorbe fără sens... prea multe păcate înghesuite în viaţa ta... prea multe intenţii bune amânate... prea multă teorie, practică mai nimic... Oooo, atâtea lucruri adunate, însă fără valoare… „câştigurile” acumulate în viaţa ta nu acoperă pierderile. Neplăcut moment… Ce e de făcut? Puţină ordine, n-ar strica!
Începi lucrul… te deconectezi de la tot ce te-ar putea tulbura… telefon, messenger, mail, de la TOT, pentru că e nevoie să gândeşti limpede când vei alege. Ce vei păstra şi ce vei arunca??
Priveşti către „lucrurile” care ar trebui aruncate pentru că îţi răpesc prea mult din viaţă, dar îţi plac, iar privindu-le îţi răscolesc amintiri… Pierzi clipe lungi uitându-te la ele şi parcă ţi-e dor… Dar cum rămâne cu curăţenia? Deja te-ai împotmolit? Ştii ce trebuie să faci: să le arunci!!! Îţi fac rău, nu pricepi? …e atât de greu să renunţi, aşa că amâni şi începi cu altceva.
Găseşti într-un colţ, nişte lucruri uitate, dar care pe vremuri îţi mai rupeau din timp. Le arunci. Ce bine te simţi. "Ai făcut treabă bună!" (spui în mintea ta) "Eşti demn de laudă!" (te încurajezi singur). După un timp, n-ai încotro şi te întorci la primele, preferatele tale, dar nu vrei să renunţi: „pe astea le mai păstrez, le pun acolo într-o cutie, cine ştie, într-o zi… posibil să am nevoie de ele. E păcat să le arunc… le păstrez, măcar aşa ca amintire... n-au cum să-mi facă rău!" (te amăgeşti)
Lucrezi la viaţa ta, te pregăteşti pentru o alta - una mai bună. Faci planuri, te consolezi cu gândul că totul se va schimba. Totul a rămas în urmă… ţi-ai scos din minte gândurile rele ce care hoinăreau hai-hui (ai omorât fluturii), ţi-ai vindecat ochii şi nu le-ai mai dat voie să privească tot ce-şi doreau, ţi-ai „legat” mâinile să nu facă ce n-ar trebui, ai răbdat, cu toate că ţi-a fost greu, ţi-ai ascuns dorinţele, ca să nu le mai vezi, să nu mai doreşti (nu mai zboară nici un fluture)… ţi-ai aruncat totul în cutii şi le-ai închis bine, le-ai sigilat, dar încă le ţii acolo (păstrezi larvele!!!)…

Tu cum ai scăpat de „molii”?

bunătate

2009-04-08T13:52:00.000-07:00

A fi bun, înseamnă a le arăta altora bunătate, fără a-i constrânge la obligaţii – asta face Dumnezeu tot timpul. Şi doreşte să ne purtăm la fel cu alţii. Astfel lucrează El.
Dumnezeu nu pretinde că felul disciplinat de vieţuire ar fi uşor de adoptat, dar el făgăduieşte că este aducător de împlinire. Însă necesită exerciţiu. El, ne spune să începem cu paşi mici pentru a săvârşi fapte de bunătate discrete şi să observăm răsplata pe care o vom resimţi. El este sigur că ne vom reîntoarce pentru mai mult....
Atunci când oferim daruri de slujire neegoistă, întrezărim un crâmpei din ceea ce simte Dumnezeu atunci când binecuvântează. De aceea, creştinii ar trebui să se conducă după principiul: „Fă pentru alţii, chiar dacă ei nu fac niciodată pentru tine”.

Abraham Heschel spunea: „Când eram tânăr, îi admiram pe oamenii inteligenţi. Pe măsură ce am înaintat în vârstă, am început să-i admir pe oamenii buni”.

Iar în Scriptură scrie că ceea ce face farmecul uni om, este bunătatea lui. Şi aş completa, spunând că oamenii buni reflectă caracterul lui Dumnezeu.

Sigur ne-am gândit de nenumărate ori să facem fapte bune, să avem timp să fim buni, dar mereu am amânat, aşteptând parcă un moment mai potrivit, o "ocazie"care n-a mai venit...

Pierdem din vedere faptul că bunătatea reală, ruptă din bunătatea lui Dumnezeu se manifestă continuu, trebuie să facă parte din noi, să fie un mod de viaţă...

Se pare că tre să schimb ceva, tu nu?

gânduri

2009-04-06T12:28:00.000-07:00

Cu toate că nu există răspuns la întrebarea "De ce?", răspunsului urmându-i un alt "de ce?"... am adunat câteva gânduri ce ar prinde bine unor persoane dragi mie (...).

Sunt oameni care oferă mult celor din jur, dar fără să le pese…. Şi alţii care oferă puţin, dar atât de „mult” din bucăţica lor, pentru că le pasă…
Poţi da fără iubire, dar nu poţi iubi fără dăruire...

Se confundă adesea iubirea cu zâmbete, flori, bucurie….însă adevărata iubire apare atunci când se plânge alături de cel ce suferă, şi se stă alături de cel care are nevoie de sprijin…
Iubirea nu e doar un zâmbet, nu e doar o floare, iubirea e un suflet rănit şi apoi vindecat de altul...
Iubirea trebuie învăţată, încercată şi experimentată... prima atingere nu reprezintă niciodată expresia ei desăvârşită...

Puţini oameni reuşesc să priceapă că atunci când iubeşti, trebuie să dai drumul… în nici un caz sa ţii cu forţa… pentru că exista o lege nescrisă… dacă e iubire adevărată se va întoarce, iar daca nu… e cazul sa înţelegi ca nu a reprezentat niciodată nimic…
O iubire pe care eşti nevoit s-o păzeşti nu reprezintă nimic. Dar tocmai asta n-au să înţeleagă niciodată oamenii geloşi.

Gelozia ia naştere odată cu dragostea, dar nu moare odată cu ea...

Cei care ajung sa iubească, se schimbă, se transformă… într-o relaţie oferi şi ţi se oferă, şi nu poţi ieşi din ea la fel cum ai intrat… în spatele tău e un alt „bagaj”, pe care nu l-ai avut la intrare…
Cine iubeşte şi este iubit nu va mai fi niciodată acelaşi om ca înainte...

Frumuseţea unei persoane nu stă în ceea ce izbeşte ochiul, ci în ceea ce este ca om… şi pentru fiecare, frumuseţea e atât de diferită… şi întotdeauna frumuseţea o vedem în ceea ce iubim noi, nu în ceea ce iubeşte altul.
Nu iubeşti o femeie (bărbat) pentru ca este frumoasă, ci este frumoasă pentru că o iubeşti tu!

Când iubeşti, inima intră deseori în contradicţie cu raţiunea, pentru că gândeşti într-un fel, dar simţi mai mult decât ai vrea…. şi de acolo se naşte mai multă suferinţă, şi se trăieşte într-o continuă visare… departe de lumea reală…
În iubire se simte mai mult decât e nevoie, se suferă mai mult decât se cugetă, se visează mai mult decât se trăieşte...

La ce sau la cine te-ai gândi dacă ai mai avea doar câteva clipe de trăit???
Abia când stai faţă în faţă cu posibilitatea morţii realizezi ce şi cine este cu adevărat important, iar ultimul gând pe care ţi-l mai permiţi, te duce la ceea ce iubeşti sau ai iubit cu adevărat. Nu degeaba se spune că preţuieşti mai mult un lucru abia când îl pierzi… păcat că abia atunci iţi dai seama de valoarea sa...
Iubirea e tot ce dorim, iar în final e tot ce-am avut…

mergi singur...?!

2009-04-02T16:08:00.001-07:00

Am revenit şi astăzi cu poveşti de "ieri", dar care sunt întotdeauna bine venite.
Vă amintiţi? Se povesteşte că un om şi câinele său se plimbau prin cer. Au mers pe drumul pietruit cu aur… pe lângă un gard de marmură fină. Urcând spre deal au întalnit o poartă superbă, construită din perle, ce străluceau sub razele soarelui. Ajungând lângă poartă, au văzut un om şezând în pragul ei.

"Scuzaţi-mă” i s-a adresat stăpânul câinelui, “Unde ne aflăm”?

“În Rai” – a răspuns portarul.

“Putem primi un pahar cu apă”? A întrebat stăpânul câinelui.

“Desigur” a răspuns portarul, “intră şi vei primi apă răcoritoare”.

“Şi prietenul meu poate intra”? A întrebat vizitatorul.

“Regret” i-a răspuns portarul “Nu permitem intrarea animalelor”.

Omul a decis să renunţe la apă, şi-a chemat câinele şi-au plecat mai departe. Drumul în continuare, era anevoios şi plin de praf. Tot mergând au ajuns la o poartă simplă de lemn, fără gard prin-prejur. Portarul rezemat de poartă, citea dintr-o carte.

“Pardon” i s-a adresat vizitatorul. “Putem primi puţina apă”?

“Desigur, cu plăcere, poftim intraţi” a răspuns amabil portarul.

Ei au trecut poarta şi au baut apă rece din fântâna apropiată, cât au poftit “Mulţumim, puteţi şi să ne spuneţi unde ne aflăm?

“În Rai” le-a răspuns portarul.

“Sunt complet derutat şi portarul precedent, mi-a spus, că la poarta lui e intrarea în Rai” a spus vizitatorul.

"Ah, te referi la strada aurită şi poarta cu perle? Nu, acolo e Iadul”.

“Şi nu vă pasă că acolo se folosesc de numele vostru”? S-a mirat, stăpânul câinelui.

“Nu”, i-a răspuns portarul. “Noi suntem bucuroşi că ei îi iau pe toţi aceia, care sunt de acord, să-şi părăsească prietenii şi să-i lase afară”.

Vedeţi pe unde vă sunt prietenii şi spuneţi-le o vorba bună! Ţineţi minte, cu un prieten bun, întodeauna veţi avea, o “rază de lumină”.

cafea, ouă, morcov

2009-04-01T12:49:00.000-07:00

O lecţie de viaţă peste care nu merită să treceţi!

O tânără s-a dus la mama ei spunându-i cât de grea îi este viaţa. nu ştia cum să meargă mai departe şi decise să renunţe. Era obosită de luptă şi de zbateri. Părea că de îndată ce o problemă se rezolva, apărea imediat alta.

Mama sa o luă în bucătărie. Umplu 3 vase cu apă şi le puse la foc. Curând apa a fiert. În primul vas a pus morcovi, în al doilea ouă, iar în al treilea cafea. Le-a lăsat la fiert fără să scoată un cuvânt.

În aproximativ 20 de minute, ea a stins focul. A scos morcovii şi i-a pus într-un bol, ouăle în alt bol, iar cafeaua în altul. S-a întors apoi către fiica sa,întrebând-o: "Ce vezi?"

"Morcovi, ouă şi cafea!"

Mama ei a împins-o mai aproape, rugând-o să atingă morcovii. Ea, i-a atins, observând că sunt moi. Apoi, a rugat-o să ia un ou şi să-l spargă. După ce a înlăturat coaja, ea a observat oul fiert tare. În cele din urmă, mama a rugat-o să ia o gură de cafea. Fiica zâmbea, în timp ce gusta aroma cafelei. Apoi întrebă: "Ce înseamnă asta mamă?"

Mama răspunse: "Fiecare dintre aceste lucruri a suportat aceeaşi adversitate: apa fiată, însă fiecare a reacţionat diferit.

Morcovul a fost la început tare, dur şi neînduplecat, totuşi, în apa fiartă el s-a înmuiat şi a devenit slab.

Oul a fost fragil. Coaja lui subţire proteja lichidul din interior, dar, după ce a stat în apa fiartă, interiorul s-a întărit.

Boabele de cafea au fost unice, remarcabile. După ce au stat în apa fiartă, ele au schimbat apa.

"Cine eşti tu? Când greutăţile bat la uşa ta, cum răspunzi?" a întrebat mama.

Dar tu, cine eşti?

Eşti morcovul care prin durere şi greutate se moleşeşte, devenind moale şi pierzând puterea?

Eşti precum oul care porneşte cu o inimă maleabilă, dar care în urma greutăţilor şi încercărilor iese întărit şi puternic? arată "coaja" ta la fel, fiind înăuntru mai înverşunat şi mai încăpăţânat, cu spirit ţeapăn şi inima tare?
Sau eşti precum boabele de cafea, care practic schimbă apa fierbinte, schimbă circumstanţa care aduce durere? Aşa cum cafeaua, atunci când apa se înfierbântă, o parfumează cu aroma ei, tu faci situaţia din jurul tău bună? Când clipa este "întunecată" şi încercările sunt mai grele, tu oare urci alt nivel?
Ce eşti şi ce devii?

Naomi

2009-03-31T14:31:00.000-07:00

descoperire...

o mâncăm împreună?

2009-03-30T14:41:00.001-07:00

Ştiu, ştiu, v-am mai spus povestea asta… totuşi, nu strică să vă reamintiţi.

Se spune că un profesor a dat fiecărui student ca temă pentru lecţia de săptămâna viitoare sa ia o cutie de carton şi pentru fiecare persoană care îi supăra, pe care nu pot să o sufere şi să o ierte sa pună în cutie câte o piersică, pe care sa fie lipită o etichetă cu numele persoanei respective. Timp de o săptămână, studenţii au avut obligaţia să poarte permanent cutia cu ei: în casă, în maşină, la lecţii, chiar şi noaptea să şi-o pună la capul patului. Studenţii au fost amuzaţi de lecţie la început, şi fiecare a scris cu ardoare o mulţime de nume, rămase în memorie încă din copilărie. Apoi, încetul cu încetul, pe măsură ce zilele treceau studenţii adăugau nume ale oamenilor pe care îi întâlneau şi care considerau ei ca au un comportament de neiertat.
Fiecare a început sa observe ca devenea cutia din ce în ce mai grea. Piersicile aşezate în ea la începutul săptămânii începuseră sa se descompună într-o masă lipicioasă, cu miros dezgustător, şi stricăciunea se întindea foarte repede şi la celelalte. O problemă dificilă mai era şi faptul că fiecare era dator să o poarte permanent, să aibă grijă de ea, să nu o uite prin magazine, în autobuz, la vreun restaurant, la întâlnire, la masa, la baie, mai ales că numele şi adresa fiecărui student, ca şi tema experimentului, erau scrise chiar pe pungă. În plus, cartonul cutiei se stricase şi ea ajunsese într-o stare jalnică: cu mare greutate mai putea să facă faţă sarcinii sale.
Fiecare a înţeles foarte repede şi clar lecţia pe care a încercat sa le-o explice profesorul când s-au revăzut după o săptămână, şi anume că acea cutie pe care o căraseră cu ei o săptămână întreagă nu a fost decât expresia greutăţii spirituale pe care o purtam cu noi, atunci când strângem în noi ură, invidie, răceală faţă de alte persoane. De multe ori credem ca a ierta pe cineva este un favor pe care i-l facem acelei persoane. În realitate însă, acesta este cel mai mare favor pe care ni-l putem face chiar nouă înşine.

Întâmplarea de azi, m-a făcut să simt din plin greutatea „cutiei” mele, ca să nu mai vorbesc de felul în care arătau „piersicile”…
Mi-ar place ca piersica pe care aş vrea să o pun în cutia mea, să o mâncăm împreună (proaspătă). Ce zici?

Spune-mi, câte piersici ai în cutia ta şi ce ai de gând să faci cu ele….?

învaţă-l să "pescuiască"

2009-03-23T14:18:00.000-07:00

Nimeni nu se naşte învăţat, dar nici nu va învăţa niciodată, atâta vreme cât nu va avea nevoie, sau atâta vreme cât i se va oferi totul. Bunicii sunt cel mai greu de "educat" în sensul acesta, fiind foarte binevoitori să-i "salveze" pe "bieţii" micuţi dându-le mura-n gură.

Le-ar prinde bine ceva din înţelepciunea chinezească:

"Dă-i unui om un peşte şi l-ai hranit pentru o zi,

învaţă-l să pescuiască şi l-ai hrănit pentru o viaţă"

de ziua ta :)

2009-02-13T13:28:00.001-08:00

E prea mare inghesuiala azi ca sa ma auzi urandu-ti LA MULTI ANI, dar sper ca dupa ce pleaca toti "uratorii", vei arunca un ochi pe-aici sa vezi floarea de la mine. Sper sa-ti placa, chiar daca nu e tocmai un trandafir.

Sa ne traiesti si sa ne mai incanti cu scrierile tale (sunt convinsa ca mai sunt multi care sunt de acord cu mine). :)

Hai zii ca nu-s originala!!! :))

bacşişul

2008-12-25T14:08:00.000-08:00

Se pare că între români e împământenită ideea că trebuie să dai bacşiş, chiar dacă nu e musai întotdeauna s-o faci. Cel mai haios bacşiş de care am auzit, a fost cel primit de şeful meu.
Într-o zi, un moşuleţ a apelat la serviciile firmei noastre, aceste servicii fiindu-i oferite chiar de şef. Bineînţeles că moşuleţul nu ştia cine e cel care îl serveşte.
Foarte mulţumit de modul în care a fost servit, când a venit momentul plăţii i-a oferit mai mulţi bani spunându-i că nu vrea rest şi apropiindu-se i-a sugerat aşa, fără să audă şeful: "lasă, să-ţi rămână şi ţie de-o holercă".

replică de sărbători :)

2008-12-25T13:55:00.000-08:00

Nu ştiu la voi cum e, dar aici, în ziua de 24 decembrie, începând de pe la prânz, lumea (ştiţi voi cine) începe să umble din uşă în uşă întrebând: "Primiţi cu steaua?"
Andy, băiatul meu de 9-10 ani, m-a surprins deschizând şi spunându-le: "Nu, noi nu primim cu steaua, doar cu Dinamo!" (cu toate că el e stelist)
La anul probabil primim cu Rapidul.:))

ce se află în spate?

2008-12-08T12:29:00.000-08:00

Iar la drum... Ce plictiseală când nu ai cu cine vorbi... Singura soluţie e mp3-ul... aşa că, îmi acopăr urechile bine, dau volumul la maxim şi intru în altă lume, una ruptă de realitatea ce mă înconjoara. Astfel am depăşit mai uşor cele 3 ore de călătorie cu microbuzul.

Mergând prin oraş (singură) am recurs la aceeaşi metodă. Mp3-ul dat la maxim pentru a acoperi zgomotul maşinilor. Nu mă grăbeam nicăieri, aşa că mergeam încet, chiar foarte încet pe trotuar. Acum nu sunt foarte sigură dacă ăla era trotuar... ţinând cont de numărul mare de maşini, parea mai degrabă o parcare... Neavând altă opţiune să merg, fără să fiu strivită de maşinile care goneau pe stradă, mi-am continuat drumul... Deodată, observ două persoane în vârstă care privesc spre mine şi râd. La început am crezut că e doar o impresie şi mi s-a părut doar, aşa că am încercat să ignor, dar la o privire mai atentă, am realizat că treaba e pe bune, oamenii aceia se uitau chiar la mine şi continuau să se amuze.

Foarte subtil, am început să mă analizez... oare ce am? Să fie parul de vină? Nuuu, ce poate avea? Hainele? N-are cum, doar sunt decente şi nici culoarea lor nu e stridentă. Totuşi, e ceva neobişnuit, altfel n-ar fi aşa distraţi. Mă întrebam cum pot nişte oameni în vârstă să râdă aşa din senin de cineva, păreau întregi la minte...

După îndelungi cercetări am ajuns la concluzia că motivul veseliei lor nu se află la mine, ci în spatele meu... M-am întors să aflu de ce. Vă mărturisesc că mi-a venit a râde... oricum, după aceea, am dat volumul mai încet...

De ce? Vă spun pe mess. :))

Poţi spune şi tu?

2008-11-12T14:21:00.000-08:00

Iar a trecut o zi. A fost o zi agitată, aglomerată, cu dureri de cap, somnolenţă şi altele... O zi cu clinţi nerăbdători, insistenţi şi neînţelegători... dar, a fost încă o zi, în care n-am fost singură, în care am simţit că sunt vie... că trăiesc!!!

Am avut o zi tristă, la gândul că uneori oamenii mai au conflicte de idei, cu toate că şi unii şi alţii trăiesc în aceeaşi lume, cu toate că văd aceleaşi lucruri, le percep diferit... dar, am înţeles că tocmai diferenţa asta face ca lumea aceasta să fie mai frumoasă, mai minunată.

Probabil dacă dragostea ar fi văzută la fel de poeţi şi cântăreţi, ar fi existat doar o singură poezie şi un singur cântec...

Aminteşte-ţi, că indiferent câţi nori ne-ar întuneca cerul vieţii, soarele e întotdeuna acolo şi ne va lumina din nou, că indiferent câte lacrimi ai vărsa, va veni momentul când vei zâmbi din nou...

Ce zici, poţi spune oricând: " What a Wonderful World"?

încotro?

2008-11-11T14:33:00.000-08:00

Acum sunt tristă... şi cum să nu fiu când lumea asta e într-o continuă alergare după... după ce?? Cred că nu ştiu... după NIMIC să fie răspunsul...?? Cert e că aleargă, iar eu fac la fel... dar încotro?

Mi-ar prinde bine o pauză, în care să decid încotro vreau să mă îndrept... apoi s-alerg într-acolo... şi apropo, n-ar strica dacă ţinta ar fi cerul!

ultima...

2008-10-27T15:20:00.000-07:00

Am obosit stând pe scaun, în faţa monitorului, apăsând nişte taste... mi-e dor să obosesc urcând munţii, plimbându-mă prin pădure şi îmbătându-mă de aerul curat... şi uite-aşa visând cu ochii deschişi, mi se făcu dor de Solca. Au trecut deja două luni de când am fost acolo... E-adevărat că nimic nu mă împiedică să mai merg acolo... dar ce-i tabăra de la Solca fără copii, fără cântece, joacă, foc de tabără şi chiar fără certurile dintre ei?
Ştiu că devin nostalgică, dar îmi pare atât de rău să ştiu că a fost ultima tabără... sunt cuvinte, în dreptul cărora nu le stă bine „ultima sau ultimul”. Da, să spui că e ultima dată când mai greşeşti, când mai superi pe cineva, când mai faci ceva rău... etc, sună bine, dar e-atât de trist când spui: „ne vedem pentru ultima oară”, „l-am condus pe ultimul drum”, „a rostit ultimul cuvânt”, „a fost ultima şansă”....etc.

Ar trebui să se dea o lege, ca acest cuvânt să fie folosit numai în dreptul lucrurilor care nu trebuie să fie repetate, şi în dreptul celorlalte să se scrie „vor mai fi”.

toboganul

2008-10-27T14:40:00.000-07:00

În fiecare zi, străbat parcul, singurul loc unde îmi fericesc ochii privind multitudinea de culori a frunzelor de toamnă, jocurile copiilor şi bucuria lor de viaţă...
Într-o zi, trecând prin acelaşi loc, paşii şi-au încetinit ritmul. Privirea mi-a fost atrasă de imaginea unui copilaş (n-avea nici măcar doi ani), care a fost încurajat să se dea pe tobogan. Se pare că era prima oară când încerca o astfel de experienţă. Micuţului îi era teamă, dar în acelaşi timp dorea să experimenteze... Tatăl l-a asigurat că-l va aştepta la capăt. Uşurel, cu ajutor din partea tatălui urcase, era acolo sus. Nu era la foarte mare înălţime, dar acum, era singur acolo şi exista o oarecare nesiguranţă. S-a aşezat cu grijă, ţinându-se să nu alunece, apoi a privit la capăt şi.... toate temerile au dispărut când şi-a văzut tatăl cu braţele deschise să îl primească. Cu ochii ţintă la tatăl său, şi-a desprins mâinile şi a „zburat” în braţele iubitoare... se simţea victorios, ceea ce l-a determinat să mai încerce din nou!

Am înţeles... nu contează că ai urcat prea sus şi poţi să cazi, sau că eşti singur... ideea e să ştii încotro să priveşti. Acolo, la capăt, te aşteaptă braţele iubitoare ale Tatălui.
Ce zici, îţi dai drumul?

dreptul la cuvânt!

2008-10-25T13:52:00.001-07:00

Era ora de matematică, însă nu era o oră obişnuită, aveau inspecţie! Şi ştiţi cum e... dacă e inspecţie, toată lumea trebuie să fie pregătită, toată lumea trebuie să dea răspunsuri bune, totul trebuie să iasă perfect.
Se fac calcule, se pun întrebări, se iese la tablă....etc. Băiatul nostru, pe care am putea să-l numim ca în matematică X, s-a implicat şi a dat uneori câte un răspuns. Se pare că era ziua lui bună, că de la o vreme, stătea numai cu mâna ridicată.

Pe la jumătatea orei, inspectorul impresionat, îi spune profesorului:
- Să-i pui un 10 lui X, merită din plin!
Zis şi făcut. În catalog profesorul de matematică i-a dat nota 10.
Ora continuă, elevii dau răspunsuri, ora mergea foarte bine, toată lumea era mulţumită... elevul X stă în continuare numai cu mâna ridicată. Deodată, la una din întrebările puse, nimeni din clasă nu a găsit răspunsul corect, şi pentru că X era singurul care ţinea în continuare mâna ridicată, i s-a dat dreptul la cuvânt:
- Spune tu X!
Fericit dar în acelaşi timp grăbit să-şi rezolve problema, elevul X spune:
- Îmi daţi voie să merg până la baie?

********************************

E o strategie şi asta să obţii o notă buna :))

tinereţe fără bătrâneţe...

2008-10-25T13:14:00.000-07:00

Aveam oaspeţi, şi pentru că era destul de rece, am pus două plapume (nu prea groase), să fiu sigură că nu-i va fi frig. Dar m-am trezit cu el lângă mine:
- Te rog să-mi iei o plapumă, una îmi ajunge.
- O iau, dar dacă peste noapte se face mai rece, e bine să o aveţi aproape...
- Draga mea, celor bătrâni le este frig, dar eu sunt tânăr. Am doar 87 de ani, aşa că te rog să o iei.
Zis şi făcut, i-am îndeplinit dorinţa.
- Auzi, contină el, poate credeai că sunt bătrân, dar te-ai înşelat. Ştii, am auzit de multe ori în jurul meu „moş, moşule”, şi mi s-a părut aşa ciudat încât m-am uitat în jurul meu, dar nu era nici un moş. La cine or fi făcut referire... nu ştiu!?

Când eram mică, aveam impresia că oamenii de la 35 de ani în sus sunt deja bătrâni... cei de 45-50 de ani, erau foarte bătrâni, intrau în categoria bunicilor, iar după percepţia mea, bunicii nu puteau fi decât nişte bătrâni. Acum, văd lucrurile altfel... probabil pentru că anii trec... :)

Se pare că bătrâneţea e o stare, şi îmbătrâneşti abia atunci când începi să te simţi bătrân... altfel, rămâi mereu tânăr (în suflet!).

poezia scrisă de Norel

2008-10-12T11:11:00.000-07:00

Nu zdrobiţi Visele niciunui om.
În ele zămisleşte de veacuri o taină,
Pe care n-o veţi putea înţelege,
Aşa cum nu puteţi şti
Ce grăieşte fără cuvinte Un pom.
Nu zdrobiţi
Visele copiilor, mai ales...
Nu-i pizmuiţi
Pentru că ei izbutesc
Să-şi trăiască realităţile mai intens.
Mai bine Visaţi că sunteţi copii
Şi continuaţi
Să vă-ntoarceţi acasă...

Capra cu trei iezi (varintă actualizată)

2008-10-07T10:53:00.000-07:00

Povestea clasică o ştim toţi, dar iată cum arătă povestea în zilele noatre, scrisă de un copil:

A fost odată o capră. Părăsită de soţul ţap, care a plecat peste graniţe la cules de căpşuni, biata făptură abia reuşea să-şi educe cei trei iezi.
Iedul cel mare şi cel mijlociu, cât era ziua de mare, navigau pe INTERNET sau jucau COUNTER-STRIKE în reţea pe calculatoarele lor performante. Numai iedul cel mic făcea treabă în casă, spăla lenjeria intimă a femiliei şi dădea cu aspiratorul. În restul timpului învăţa pentru şcoală sforăind de zor.
În fiecare sâmbătă carpra se aranja, se ruja, se parfuma şi pleca la CHINA TOWN să facă cumpărături. Înainte de a ieşi din casă, stabilea parola, care în acea săptămână era: DESCHIDEŢI UŞA@REPEDE.CAPRA.
La pândă, era lupul, fost director la banca Partaloagele, acum şomer, asculta cu atenţie. Acest personaj hămesit, furios şi deprimat, deoarece dormea doar o oră pe noapte, avea gânduri diaboleşti.
După plecarea caprei, care-ncălecă pe o motocicletă SUZUKI, ultimul răcnet, lupul în faţa tastaturii de la uşă încerca parola pe care o auzise. După mai multe rateuri, intră în casă. Aici se ospătă cu cei doi iezi mari şi fură computerele lor şi o placă video GeForce 4 FX 7800 GT.
După această scenă horror, capra veselă şi plină de cumpărături, se întoarce acasă cu solniţele cu sare, vegetale, pungi cu lapte şi mai multe.
Dar povestea nu se termină aici. Capra află toată tragedia de la iedul cel mic şi, tâmpită de durere, puse la cale, RĂZBUNAREA (un plan diabolic).
Fără pic de milă, mama capră îl invită pe lup la un ospăţ de sufletul celor ajunşi în stomacul său.
Scaunul pe care se aşeză criminalul lup e dubios. Acesta, cu un răcnet de cel puţin 160 decibeli, se prăbuşeşte în groapa pregătită cu sadism de capră. La rugăminţile lupului: „Help Cumătră!” ea rămâne surdă şi mută.
Din această povestire învăţăm că „răzbunarea e dulce şi bună şi e bine să ţi-o faci singur cu sadism şi mult sânge rece CA O CAPRĂ”.

Ce-i viaţa?

2008-10-01T13:51:00.000-07:00

În ultima perioadă am auzit numai de moarte şi morţi. Recent am fost la înmormântarea unui om pe care nu l-am văzut vreodată, nici măcar mort, pentru că era închis sicriul (să nu înţelegeţi că mi-aş fi dorit). Acest om, deşi necunoscut multora, a avut multă lume la înmormântare.
Tot zilele trecute, mi-a povestit cineva, cum a murit un tânăr (recent căsătorit) pentru că lucra neasigurat şi a căzut de pe acoperiş.
La scurt timp, am aflat că a murit un alt tânăr pe care cândva l-am cunoscut, nu eram tocmai prieteni dar, a fost straniu să aflu de moartea lui... accident cu motocicleta... Un tânăr foarte cunoscut şi care a avut o mulţime imensă de oameni care l-au însoţit pe ultimul drum...
Azi, a fost condusă pe ultimul drum o femeie din biserica din care fac parte, răpusă de nemilosul cancer!
Nu cred că am vărsat vreo lacrimă pentru vreunul din ei, cu toate că îmi pare rău că nu mai sunt printre noi, dar moartea lor mi-a lăsat o întrebare în minte: "ce-i viaţa?"
Ce e viaţa când moartea îşi poate cere drepturile în orice clipă, fără să ţină cont cine eşti...?

Ce e viaţa dacă moartea nu te întreabă dacă abia te-ai căsătorit şi vrei să te bucuri alături de soţia ta...?

Ce e viaţa dacă moartea te ia, fără să ţină cont că eşti cunoscut şi ai mulţi prieteni...?

"EA" vine sub orice formă, chiar şi sub forma cancerului şi nu te cruţă! Nu are reguli, nu poţi negocia când să vină, nu vrea bani sau altceva, nu ţine cont de absolut NIMIC... în faţa morţii toţi suntem egali!!!

E uşor să spun: "Cu o moarte suntem cu toţii datori", dar dacă aş fi întrebată dacă sunt gata pentru a-mi achita datoria, mă îndoiesc că aş spune da...
"MOARTEA" nu e ceva de speriat, oricum nu mai ştii nimic după trecerea în nefiinţă... important e cum îţi trăieşti viaţa până să vină "EA". Cred că trebuie să mă gândesc mai serios la asta, nu?

încercare

2008-10-01T12:50:00.000-07:00

Au trecut vreo 12 ani de când n-am mai făcut asta, dar se pare că nu prea am de ales... Mi-am luat inima în dinţi şi mi-am spus: "încercarea moarte n-are!", trebuie să încerc. Şi iată-mă cu geanta plină îndreptându-mă către croitorie... da, eu, care ani la rând am făcut haine altora...

Mă apropiam şi gândul să mă întorc încă nu-mi dădea pace, dar am intrat. I-am spus doamnei ce doresc şi i-am cerut permisiunea să mă uit la lucrurile care erau aproape finisate, nu m-am putut abţine să nu analizez cum erau lucrate... nu mi-a prea plăcut ce-am văzut, dar nu puteam da înapoi.

Nici nu-mi amintesc câte haine am făcut, dar cu certitudine sunt foarte, foarte multe, şi-acum să rog pe alţii să mi le facă? E tare ciudat...

Mâine merg la probă, sper să fie bine, altfel e ultima oară când mai calc pe-acolo!!

"lămurire"

2008-09-28T01:58:00.000-07:00

Intră la un xerox un bătrânel de la ţară şi întreabă: "Cât e o foaie de aia la xerox?"
I se răspunde: "Douăzeci de bani tataie!"
"Cât? Aşa de mult?"
O altă clientă care aştepta la rând sare în ajutor zicând: "E doi lei!"
"Valei, da de ce e aşa scump?"
Observând nedumerirea bătrânului, intervin şi alte persoane, vorbind toţi în acelaşi timp, încât nu se mai înţelegea nimic. Unul zicea: "E două mii de lei!" altul: "E douăzeci de bani!"Când s-a liniştit toată lumea, bătrânul s-a întors şi a spus: "Dacă era doar doi lei făceam, dar aşa e prea scump!"
Uite aici vorba populară care zice: "Unde-s mulţi puterea creşte" nu s-a potrivit, dar ăla ce zice: "Copilul cu moaşe multe rămâne nemoşit"e numai bun!

ganduri ce dau fiori

2008-09-28T01:11:00.000-07:00

Deschid messengerul si cand ma uit in lista friends = 0; familie = 0; colegi = 0; cunostinte = 0; NIMENI!

M-a strafulgerat un gand in acel moment: "cum ar fi daca intr-o zi in viata noastra n-ar mai fi nimeni?"

Oribil gand, sper sa nu-l traiesc vreodata cu adevarat!!!

mărturisire...

2008-09-14T15:53:00.000-07:00

- Mama, pot să-ţi spun ceva fără să fiu pedepsit?
- Hm?
- Promite-mi că nu mă vei pedepsi, te rooog! Te rooog!
- Stai că nu înţeleg. De ce să te pedepsesc?
- Îţi spun acum ce-am făcut, dar nu mă pedepsi! Deşi ştiu că merit... pentru căăă... am făcut ceva ce nu trebuia...
- Ce-ai făcut??
- Păi ştii... eram singur acasă şi, am probat costumul cel nou pentru şcoală şi...
- Hai spune, ce s-a întâmplat?
- Păi ştii... când m-am îmbrăcat cu vesta, nu puteam să o închei, pentru că butoniera nu era tăiată şiiii... am încercat să o tai eu...
- Să nu-mi spui că...?
- Ba da mama, am folosit unealta aia albă cu care tai tu butonierele şi am tăiat vesta de tot... îmi pare rău...
- Offf... ai crezut că e simplu nu?
- Păi, am văzut cum făceai tu şi părea uşor. Dar să ştii că am încercat să repar, am încercat să cos unde am tăiat şiii... pentru că n-am reuşit nici aşa, am luat Picătura, încercând să lipesc...
- Aoleu! Mă gândeam că mai pot salva ceva, dar cu lipiciul ală ai stricat tot!
- Mama, te rog, să nu-i spui tatei!
- Şi cum crezi tu că îi vei explica dispariţia vestei?
- Păi... ştii, mi-am dat seama că am stricat-o şi nu mai pot repara nimic, şiiii... am pus în locul ei vesta de anul trecut.
- Auzi, ce idee!
- Mama, mă ierţi?
- De ce aş face-o?
- Păi ştii tu... greşeala mărturisită trebuie iertată, nu aşa ziceai tu?
- Nu cred că suna chiar aşa... mă mai gândesc. Să văd cum o scoţi la capăt cu tata!
- Chiar trebuie să-i spunem?
- Oricum va afla...

N-am ştiut ce să fac în acele momente, pe de o parte îmi părea rău că şi-a distrus vesta de şcoală şi mă gândeam că trebuie să îl descurajez în a mai distruge lucrurile, dar mă şi umfla râsul gândindu-mă la păţania lui şi la modul în care a încercat să rezolve problema. La vârsta lui, probabil aş fi făcut la fel şi, la fel de mult mi-aş fi dorit iertarea părinţilor. Neştiind cum să reacţionez, am lăsat totul aşa... oricum avea să mai treacă prin ceva emoţii până afla şi tatăl.

miezul

2008-09-10T14:27:00.000-07:00

Ai ales vreodată un măr care arăta frumos şi-ţi lăsa gura apă, iar gustând ai descoperit că e fără gust sau chiar putred în interior şi plin de viermi?

Ai cules vreodată o roşie care părea a fi coaptă, iar la o privire mai atentă ai descoperit că era coaptă doar pe o parte sau avea interiorul crud? Eu da. Fiul meu, obişnuieşte să le numească roşii mincinoase.

Uneori sunt şi eu (poate şi tu) asemenea unui măr sau a unei roşii mincinoase. Arăt bine, chiar extraordinar de bine în exterior, dar sunt "putredă" în interior... Las impresia că sunt bună, drăguţă, amabilă, fericită, mulţumită... dar la o "privire" mai atentă sau în momentul când alţii încearcă să mă "guste" să le las doar un gust amar? (sper că nu am făcut-o de prea multe ori...)

Viaţa noastră reală (din familie, servici, etc) nu corespunde întotdeauna cu imaginea pe care o "afişăm". Oare de ce?

Întrebarea găsită zilele astea pe paginile unei cărţi, mi-a rămas în minte: "Te-ai mai duce la biserică dacă s-ar pune o casetă cu felul în care te-ai purtat acasă toată săptămâna?" Uneori nu mi-ar fi deloc greu, nici ruşine cu viaţa mea, însă sunt şi momente cand nu suntem atât "plăcuţi la vedere".

Nu spun acum să afişăm în public adevăratul nostru caracter cu toată sluţenia lui, ci mai degrabă să-l înfrumuseţăm în aşa fel încât să corespundă cu imaginea pe care afişăm.

Uită cum ai fost ieri, de azi poţi fi altfel!!!

parcă ieri...

2008-09-10T05:58:00.000-07:00

E dimineaţa... ohhh, prea scurta noaptea... stau si mă întreb daca nu cumva e cineva care fura din timp, ca dispare de parca n-ar fi şi orele se tot duc… Nici n-apuci să clipeşti şi e din nou noapte, apoi iar dimineaţa… azi luni si-apoi o altă luni, de parcă „mâine” nu mai vine… Trăim in secolul vitezei cu certitudine, si ca sa nu fie demodat, Timpul a prins viteze uluitoare.
„Parca ieri”, e o expresie pe care o auzi la tot coltul, şi aşa e… parcă ieri mă bucuram de momentele când tata mă lua cu el in oraş şi-mi puneam bluziţa aceea cu colţ şi cu franjuri (ce mult îmi plăcea!!!), şi aveam impresia că sunt cea mai frumoasă fetiţă…
Parcă ieri a fost prima zi de şcoală şi, cu emoţie îmi priveam învăţătoarea, tânjind după o clipă de atenţie din partea ei, sau după o mângâiere… parcă ieri, purtam funde mari şi codiţe… mă şi văd ca prin vis la răscruce de drumuri, făcându-i tatei din mână până se pierdea în zare… parcă ieri, eram doar o fetiţă… nici nu ştiu când am crescut…
Parcă ieri jucam împreună cu verişoara mea Lili, avionaşe sau x şi 0 în caiete de matematică şi scriam cu creion de plumb, ascuţit cu cuţitul de bunica… parcă ieri ne-am certat şi-apoi ne-am vărsat toată furia pe caietul celeilalte, rupând pe rând câte o pagină din caiet (ea o pagină din caietul meu, eu o pagină dintr-al ei). Asta până le-am terminat şi bunica ne-a gonit să le aruncăm la toaletă şi-am pufnit în râs de isprava făcută. Dar ne-a trecut supărarea, şi acum ne amuzăm privind în urmă… Mi-aş dori să procedez şi astăzi ca atunci, să-mi vărs furia pe obiecte şi nu pe oameni, şi-apoi să râdem împreună… dar, nu ştiu de ce, azi e altfel… Azi sunt adult, iar adulţilor nu le mai vine a râde… ei „trebuie” să fie serioşi…
Parcă ieri când mă trezeam o zăream pe bunica torcând, şi mă ghemuiam mai bine sub plapumă, să nu mă ia frigul dimineţii, aşteptând să se încălzească… Ce-mi plăcea să stau aşa şi să ascult cum arde focul în vatră… şi ce frumoase erau dimineţile când bunica ne dădea porţia de veselie, trezindu-ne pentru masă gâdilindu-ne, ca mai apoi să fim vesele toată ziua…
Parcă ieri, mi-era teamă de balauri ce apar din întuneric şi îmi fura somnul şi pe cel al mamei care trebuia să mă vegheze până adormeam… acum am alte temeri: să nu pierd… să nu rănesc… să nu dezamăgesc…
Ieri parcă, mă purta mama pe braţe când mă lua câte-o durere de ureche sau de dinţi, şi totul dispărea când îi simţeam căldura braţelor blânde… nu degeaba se spune: „unde pune mama mâna, trece”, şi chiar trecea!
Parcă ieri eram nerăbdătoare să vină vacanţa ca să merg la ţară la verii mei… parcă ieri, mă căţăram peste tot şi făceam tot felul de năzbâtii…
Parcă ieri eram copil… parcă ieri…

lecţia de ieri, bună pentru azi...

2008-09-09T01:10:00.000-07:00

S-a încăpăţânat să intre într-o grupă în care nimeni nu o dorea, era deja a 7-a, numărul maxim al grupei fiind de 5-6. Dar oricât s-ar fi discutat cu ea, nu ajungeam la o înţelegere. Aşa că s-a tras la sorţi, cineva trebuia să plece!
Nu vreau să-mi amintesc ce bocete au fost şi câtă suferinţă, când la sorţi a ieşit una din fetele adorate de grupă... Copila care a iscat scandalul însă, era în culmea fericirii, neştiind cât o va costa!
A plâns cât nu se poate, neputând suporta respingerea celorlalte fete... şi nici nu era uşor de suportat, pentru că ele o dispreţuiau, ajunsese bătaia lor de joc... "era inamicul" care s-a băgat între ele.
Mă uitam la ea, sperând că va regreta alegerea făcută şi îmi va cere să o mut în altă grupă, dar n-a făcut altceva decât să le vadă pe ele vinovate, n-a realizat că greşeala era la ea.

Situaţia creată, mi-a adus în minte o imagine a încăpăţânării noastre: o persoană care încearcă să intre într-un spaţiu mult mai mic decât ea, fiind silită să cioplească din sine pentru a reuşi, provocându-şi durere... Mă întreb: oare merită?

"Nu-ţi petrece timpul cu cineva care nu este dispus să şi-l petreacă cu tine"

childhood

2008-09-08T06:34:00.000-07:00

Dacă viaţa nu e roz, coloreaz-o! :)

Şi azi ca şi ieri...

2008-09-08T05:33:00.000-07:00

Ai aceeaşi valoare şi azi ca şi ieri. Nu crezi? Citeşte şi vei înţelege!

Paul, cu o faţă abătută şi gânditoare, se întâlneşte cu prietena lui Laura în oraş să bea un suc. Deprimat, se descărcă spunându-i problemele lui… cu munca, cu banii, relaţia cu iubita lui, cu vocaţia sa!...
Totul părea că merge rău în viaţa sa…
Laura băgă mâna în geantă, scoase o bancnotă de 500 EURO şi-i spuse: „Vrei bancnota asta?”
Paul un pic confuz la început, i-a răspuns: „Bineînţeles, Laura. Cine nu i-ar vrea?”
Atunci Laura, luă bancnota într-unul din pumni şi-o mototoli până când a făcut o mingiucă. Arătându-i mingiuca mototolită, l-a întrebat din nou pe Paul: „Şi acum o mai vrei?”
„Laura, nu ştiu ce pretinzi cu asta, dar sunt tot 500 EURO. Bineînţeles că îi vreau dacă mi-i dai!”
Laura desfăcu bancnota, o aruncă pe jos şi o călcă în picioare, apoi o ridică murdară şi însemnată. „Tot o mai vrei?”
„Uite Laura, tot nu înţeleg ce vrei să spui, şi orice i-ai face, atâta timp cât nu o rupi, are aceeaşi valoare”.
„Paul, trebuie să ştii că, dacă uneori nu ies lucrurile aşa cum vrei, chiar dacă viaţa te mototoleşte sau te calcă în picioare, continui să fii la fel de valoros cum ai fost mereu. Ceea ce trebuie să te întrebi, este cât valorezi în realitate şi nu cât eşti de lovit la un moment dat”.
Paul rămase privind-o pe Laura fără să spună nimic, timp în care impactul mesajului pătrundea în mintea sa…
Laura a pus bancnota mototolită pe masă, lângă ea, şi cu un zâmbet complice a adăugat: „Poftim, păstreaz-o, pentru ca să-ţi aminteşti de asta când te simţi rău… dar îmi datorezi o bancnotă nouă de 500 EURO, pentru a o folosi cu următorul prieten care va avea nevoie”. Apoi, l-a pupat pe obraz şi s-a îndreptat spre ieşire.
Paul, a privit din nou bancnota, a zâmbit, a pus-o bine şi cu o energie nouă a chemat ospătarul să plătească nota.

De câte ori nu ne îndoim de propria noastră valoare, de faptul că merităm într-adevăr mai mult şi că putem reuşi dacă ne propunem?
Bineînţeles, nu e suficient doar să ne propunem! Trebuie trecut la acţiune şi există mai multe căi.
Hai să facem un exerciţiu:
1. Numeşte 5 persoane, care se numără printre cele mai bogate din lume.
2. Numeşte 5 persoane care se numără printre câştigătoarele concursului „Miss Univers”.
3. Numeşte 10 persoane câştigătoare a premiului Nobel.
4. Numeşte ultimii 5 câştigători de Oscar.

Cum este? Nu-ţi aminteşti? Stai liniştit, nici unul dintre noi nu-şi aminteşte… aplauzele vin şi se duc, trofeele se prăfuiesc… câştigătorii se uită!!!

Acum încearcă altfel:
1. Numeşte 3 profesori care te-au ajutat în formarea ta.
2. Numeşte 3 prieteni care te-au ajutat în momente dificile.
3. numeşte sau gândeşte-te la o persoană care te-a făcut să te simţi special sau să simţi ceva special.
4. Numeşte 5 persoane cu care îţi place să-ţi petreci timpul.

Ce zici? E mai bine?
Nu uita: persoanele care marchează diferenţa în viaţa ta, nu sunt acelea cu mai multe bunuri, cu mai mulţi bani… ci sunt acelea care se preocupă pentru tine, care te îngrijesc, care sunt în diferite feluri în viaţa ta. Meditează un moment… tu pe ce listă eşti? Nu ştii?
Te ajut eu! Nu eşti printre cei faimoşi, dar eşti printre cei de care îşi amintesc unii oameni prin viaţa cărora ai trecut...