Tăcerea poate fi dorită, plăcută, atunci când simţi nevoia să-ţi asculţi cântecul inimii, să meditezi, sau poate fi apăsătoare, chinuitoare, atunci când aştepţi cuvinte care nu mai vin, iar tensiunea creşte… depinde în ce situaţie te afli.
Îmi place ce scrie Jean François Catalan despre tăcere: „Şi tăcerea are însă valoarea sa: două fiinţe care se iubesc pot rămâne alături în tăcere şi pot gusta astfel, dincolo de cuvinte, farmecul unei iubiri împărtăşite. În acest caz, cuvântul riscă „să întrerupă vraja”: mai bine taci şi să te laşi pătruns de o prezenţă care n-are nevoie să se exprime; „suntem împreună” şi e de ajuns.
Un cuvânt ar ajunge: „te iubesc” sau „mă iubeşti”, un simplu prenume sau o poreclă obişnuită, chiar un termen banal sau un suspin: nu este vorba decât de a semnifica o prezenţă, o dorinţă, o dragoste”.
Cuvintele sunt de prisos atunci când este suficientă tăcerea, dar tăcerea poate durea atunci când e nevoie de cuvinte. În asta constă secretul: a şti când să taci şi când să vorbeşti.
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu