cum văd copiii lumea

Într-o zi merg să-l iau de la grădi. Se încalţă, îşi ia hanoracul şi apoi sucul şi sandwich-ul. Îl iau de mână să plec, dar el îmi spune: „stai!” Îl privesc nedumerită, dar mă opresc. Îmi dă să-i ţin sucul, desface sandwich-ul şi se uită, apoi zice: „E bun, n-are porc!” Mă ia de mână şi plecăm.
Mai poţi să spui că nu sunt responsabili?

Tata cu copilul în oraş. Trecând pe lângă pescărie, tatăl îi spune să rămână puţin la intrare, timp în care el intră să întrebe dacă au un anume tip de peşte. La numai câteva clipe, se aude copilul strigând: „Tataa, vezi ca peştele să nu fie de porc!”

Pentru ca învăţarea cifrelor să devină mai plăcută pentru C., alternam joaca cu cifrele şi desenul cu un program de pe internet „să învăţăm să numărăm” unde, un bărbat le prezintă copiilor cifrele, cerându-le să le repete după el, să le deseneze şi mai apoi să le reproducă singuri. Prezentarea e sub forma unui dialog, bărbatul întreabă, intuind răspunsul copilului, iar după o pauză scurtă le răspunde.

C. era foarte entuziasmat de acest program, ascultând şi procedând cum i se spunea. Într-o zi însă, mă întreabă: „Da cum aude nenea ce spun eu ca să-mi răspundă?”

După expoziţia de reptile din oraşul nostru, copilul vine acasă adresându-se mamei care nu a fost la expoziţie: „Am văzut multe şopârle, şerpi. Am văzut chiar şi un şarpe gros – de iarnă”.

La ei tot ce e gros = de iarnă.

O familie cu copiii la vama cu Germania. Băiatul cere insistent să meargă la toaletă, iar părinţii îl lasă, explicându-i să meargă într-un loc mai ferit de priviri. Zis şi făcut. Se întoarce la scurt timp indicându-le părinţilor unde a fost: „am fost după gardul acela, ca să nu mă vadă nimeni”. A înţeles mai apoi de ce părinţii au făcut ochii mari. Trecuse graniţa în Germania şi revenise.

La urma urmei, era doar un gard…

Se întoarce de la grădiniţă, povestind ce a făcut la grădiniţă, spunând: „doamna noastră n-a fost la grădi pentru că e bolnavă”.

„Şi cine s-a ocupat azi de voi?” întreabă mama.

„O altă doamnă, care nu-mi place, pentru că e bătrână”.

„Da de unde ştii că e bătrână?”

„Pentru că are pielea îndoită” explică copilul.

Piele îndoită = riduri

Ne îndreptam spre luncă. Eram câteva familii împreună cu copiii. Când a trecut o căruţă pe lângă noi, l-am întrebat pe cel mai mic dacă nu vrea să se plimbe cu căruţa. Iar el, foarte serios, s-a apropiat mai mult de noi, cu o oarecare teamă, spunând: „nu, că ăştia sunt ţigani, caută fier vechi”.

Sesizând teama lui, unul dintre adulţi, i-a spus: „şi ce dacă sunt ţigani, şi eu sunt ţigan”. La care băiatul răspunde: „nu, tu nu eşti ţigan, că tu ai bicicletă”.

Concluzia: Dacă ai bicicletă, nu ai cum să fii ţigan.

În fiecare vacanţă de vară mergea la ţară (la bunici) unde se juca cu vara sa mai mică. Se înţelegeau de minune. Se tundeau reciproc şi în acelaşi timp: una cu o foarfecă, alta cu altă foarfecă (câtă eficienţă!!! de ce să piardă timpul tunzându-se pe rând?). Erau şi foarte pricepute: nu dura mult şi nu mai aveau ce tunde.
Explicaţia: „Nu ne-a ieşit drept din prima şi am încercat să îndreptăm”. Oricum, existau avantaje: nu le mai intra părul în ochi!

Într-o zi a început cearta şi nu le mai puteai potoli. Când se certau, când plângeau. Dilema: fata de la oraş cumpărase de la magazinul din sat, o mască. Cea din sat n-a avut bani şi şi-a însuşit masca, ca şi cum ar fi fost a ei. Ambele spuneau: „Masca e a mea!”

Logică: cea de la oraş spunea „E a mea pentru că eu am cumpărat-o. Banii au fost ai mei.” Cea de la sat spunea: „masca e a mea pentru că ai cumpărat-o din satul meu şi tu eşti de la oraş”.

Fiecare cu dreptatea sa. Pentru nişte copiii logica e potrivită… ce te faci cu adulţii care gândesc cam la fel?