mai mult decât tăcerea

„Taci, atâta timp cât nu poţi spune mai mult decât tăcerea”

Nu ştiu dacă m-am ghidat după zicala asta, dar am tăcut vreme îndelungată. De spus ar fi multe, doar că, niciodată nu ştiu cu ce să încep şi mă trezesc că termin, dar n-am zis nimic din ce merită (sau trebuia) spus.

Astăzi, mă bucur să pot spune că redescopăr frumuseţea de a trăi cu fiecare zi ce trece, cu toate că nu s-a întâmplat nimic ieşit din comun. E frumos să descoperi frumuseţe acolo unde, poate, am privit de multe ori în trecut, dar n-am văzut nimic. Mi-am dat seama că, priveam din unghiul greşit. Nu mi-am imaginat niciodată cât de mult contează de unde priveşti.

E interesant să vezi câte lucruri frumoase aş fi putut face şi totuşi, n-am făcut. Am înţeles că adevărata frumuseţe, stă în puterea de a schimba acest lucru – şi am început să schimb.

Pe măsură ce am descoperit mai mult, mi-am dat seama câte mai sunt de descoperit, conform axiomei „cu cât înveţi mai multe, cu atât îţi dai seama cât de puţin ştii”.

Sigur, în aceste câteva rânduri, n-am spus mai mult decât tăcerea, dar pot să spun şi vreau să spun. Ştii? Cel mai minunat lucru, e faptul că L-am redescoperit şi-L redescopăr pe Dumnezeu cu fiecare clipă ce trece. E minunat! Nu ştiu de ce până acum, trăiam cu impresia că ştiu suficient… Oricum, pot concluziona că, în ceea ce priveşte cunoaşterea, niciodată nu e suficient. Indiferent dacă e cunoaşterea de sine, de Dumnezeu sau de orice altceva.