sunt însărcinată

Există cuvinte pe care lumea le rosteşte cu atâta emoţie, ca şi atunci când spunem primul"te iubesc" sau altele... însă nimic nu poate egala emoţia din glasul şi sufletul celei care spune pentru prima oară "sunt însărcinată" sau "voi avea un copil".

Da, sigur veţi spune că greşesc, pentru că nu toate femeile îşi doresc copii. Nimic mai adevărat, însă pe acelea nici nu vreau să le iau în calcul. Vorbesc de femeile care îşi doresc copii, de cele care numai la gândul că vor fi mame, trăiesc o bucurie greu de explicat, dar pe care, o poţi contempla în privirea lor când spun: "sunt însărcinată!" (de parcă ar spune: "sunt importantă, mai importantă decât am fost vreodată").
În ultima perioadă am avut ocazia să mă bucur de astfel de "veşti" şi cunosc sentimentul... e minunat... Într-o zi am spus şi eu cu mândrie: "sunt însărcinată!"
... eram la ecografie, nu înţelegeam nimic din ce vedea medicul, dar ştiam că este acolo, oricât de mic ar fi fost... era acolo, în interiorul meu... apoi, mi-a spus: "uite cum îi bate inimioara"... cu câtă emoţie priveam... 
Au urmat mai apoi zile de disperare, când alt medic mi-a spus că există posibilitatea să-l pierd... a fost greu, cumplit de greu... au fost nopţi de rugăciune şi lacrimi... nu puteam accepta că l-aş putea pierde...  îl doream atât de mult...
Într-o zi, medicul mi-a zis: "renunţă acum la el, decât să apară complicaţii mai târziu şi să suferi... eşti tânără, poţi avea oricând altul" (de parcă vorbea de o pereche de ciorapi noi)... apoi a încercat să mă asigure  că la următorul nu voi mai avea probleme.
Am început să plâng, era prea crud... mi-am adunat toate puterile şi i-am spus foarte hotărâtă: "NU! Atâta vreme cât îi bate inima şi există şanse să trăiască, eu nu voi renunţa la el!"
S-a uitat la mine, şi din ziua aceea, nu mi-a mai sugerat niciodată să renunţ, ci m-a asigurat că va face tot ce trebuie să fie bine. Şi a fost...
Au trecut 9 luni, care n-au fost uşoare... Au fost şi greţuri, vărsături, ameţeli, perfuzii, injecţii şi altele... până într-o zi când am simţit un fâlfâit, ca zbaterea de aripi a unui fluture... următoarele zile un fâlfâit ca zbaterea de aripi a unei păsărele... apoi "lovituri" din ce în ce mai intense... o burtă cu viaţă, din ce în ce mai mare şi mai mişcăcioasă :D
Cum poate o femeie să se bucure, cu toate că se deformează în fiecare zi şi devine din ce în ce mai "balenuţă"? Uite că se poate!
Bărbaţii şi femeile care nu au avut vreodată copii, nu vor înţelege niciodată ce sentimente trăieşte o mamă când îşi simte pruncul, e o comuniune unică, pe care mai apoi e imposibil să o regăseşti...
Cum poţi merge fericită să naşti când ştii că te aşteaptă suferinţă şi chin?
Motivaţia de a ţine copilul tău în braţe este prea puternică ca să conteze prin ce treci...

Timpul a trecut... a sosit şi ziua, cu toate că o aşteptam abia peste 3 săptămâni... Eram nerăbdătoare să ajung la spital, sosise clipa cea mare! Dar clipa cea mare s-a lăsat aşteptată. Treceau orele atât de greu şi nimic! Priveam cum se nasc alţii copii, aşa cum mă uit la TV... îmi pierdusem orice fărâmă de răbdare... era cumplit să aştepţi un moment care nu mai venea.
Am aşteptat 12 ore, când, într-un final au decis să mă opereze. M-au întrebat mulţi după aceea dacă nu mi-a fost teamă. Cine s-a gândit la asta? Singurul meu gând a fost acela de a-mi şti copilul în siguranţă. Pentru el mi-era teamă.
... dintr-o dată n-am mai simţit nimic de la gât în jos, de parcă nu-mi mai aparţineam. Nu vedeam decât luminile de deasupra şi anestezistul care îmi verifica pulsul şi-mi zicea să nu mă mişc... apoi, am auzit medicul: "gata". Era 25 aprilie 1999, ora 22.35. L-am întrebat dacă are tot ce-i trebuie, iar el mi-a spus: "are, are tot! are şi cocoş", de parcă ăsta era aspectul esenţial. Nu l-am văzut atunci, cu toate că mi-aş fi dorit, dar eram liniştită să ştiu că e bine şi că am un băiat.
A fost greu după operaţie... dar aveam un copil.
... au urmat nopţi nedormite, când mă chinuiam să-l fac să mănânce mai mult de două guri înainte să adoarmă din nou... colici... pampers-uri... băiţa înainte de culcare (devenise un ritual)... plânsete... zâmbete... gângurituri... prima jucărie pe care a învăţat să o ţină în mâini... mersul de-a buşilea... căzăturile înainte să meargă... apoi primii paşi singur... primul prag trecut fără să cadă... primele cuvinte... primele... ce momente frumoase... unice...
... a urmat grădiniţa cu serbări costumat în săpunel, fiu al Vrâcioaei, sau cine ştie ce moş... apoi prima zi de şcoala cu emoţii... primul Abecedar... primul angajament luat în faţa lui Dumnezeu când a fost investit ca licurici... şi iată-ne acum, în 2009... au trecut 10 ani... nu pot să cred, dar e adevărat!

Doresc fiecărei noi mămici, care recent a rostit cuvintele magice: "sunt însărcinată", să se bucure de fiecare clipă, pentru că sunt clipe pe care niciodată nu le mai regăsesc... 

molia

În căutarea mea prin cămară am avut „plăcerea” să o întâlnesc pe Doamna Molie. Am zis „OK”, e doar un fluture amărât, ce poate face? Numai că uimirea mi-a fost mare când, am descoperit că Doamna M. nu era singură, ci venise însoţită, de fapt era numai normal pentru o doamnă să fie însoţită. :)) N-am apucat să o întreb cine erau ceilalti, dar am bănuit că ar putea fi familia ei. Şi, fiind deranjată de faptul că a dat buzna nepoftită în mâncarea mea, am luat măsuri deportând-o direct în coşul de gunoi, cu familie cu tot. Eram nedumerită de ce am găsit molii în mâncare, deoarece ştiam că moliile rod haine, în special cele de lână… nu şi mâncare…
Totul era în regulă, trecuse ceva vreme, uitasem deja de incidentul cu Doamna Molie când, deschizând cămara… ce să vezi?? Tot neamul „molicesc” avea reşedinţa în cămara mea. M-am îngrozit. În făină, în orez, în zahăr, etc., în toate pungile pe care au reuşit să le găurească!!! Mă întrebam dacă n-a dat vreo plagă (ca cele din Egipt) peste mine? Şi cum se face că deşi făcusem nu de mult curăţenie, au apărut din nou?
Explicaţia? Am pierdut din vedere faptul că moliile îşi fac cuib şi lasă larve (împachetate bine), ca mai apoi familia „molicească” să se refacă din „cenuşă” ca pasărea phoenix. 
Aşa că, am luat-o de la capăt, curăţând tot, aruncând tot. Aşa am scăpat de molii!!! 

Banală povestea, dar are o lecţie bună în caz că vrei să faci curăţenie în viaţa ta.

... dintr-o dată constaţi că lucrurile se îndreaptă către nicăieri, eşti în impas… mai „rătăcit” ca oricând, fără a înţelege cum şi de ce… Încerci să contabilizezi ce ai investit, ce ai primit şi cu ce ai rămas… Cum arată bilanţul? 
Hmmmm, parcă aşteptai să fie altfel… prea multe ore pierdute fără rost... prea multe ispite oferite ochilor tăi... prea multe vorbe fără sens... prea multe păcate înghesuite în viaţa ta... prea multe intenţii bune amânate... prea multă teorie, practică mai nimic... Oooo, atâtea lucruri adunate, însă fără valoare… „câştigurile” acumulate în viaţa ta nu acoperă pierderile. Neplăcut moment… Ce e de făcut? Puţină ordine, n-ar strica!
Începi lucrul… te deconectezi de la tot ce te-ar putea tulbura… telefon, messenger, mail, de la TOT, pentru că e nevoie să gândeşti limpede când vei alege. Ce vei păstra şi ce vei arunca??  
Priveşti către „lucrurile” care ar trebui aruncate pentru că îţi răpesc prea mult din viaţă, dar îţi plac,  iar privindu-le îţi răscolesc amintiri… Pierzi clipe lungi uitându-te la ele şi parcă ţi-e dor… Dar cum rămâne cu curăţenia? Deja te-ai împotmolit? Ştii ce trebuie să faci: să le arunci!!! Îţi fac rău, nu pricepi? …e atât de greu să renunţi, aşa că amâni şi începi cu altceva.
Găseşti într-un colţ, nişte lucruri uitate, dar care pe vremuri îţi mai rupeau din timp. Le arunci. Ce bine te simţi. "Ai făcut treabă bună!" (spui în mintea ta) "Eşti demn de laudă!" (te încurajezi singur). După un timp, n-ai încotro şi te întorci la primele, preferatele tale, dar nu vrei să renunţi: „pe astea le mai păstrez, le pun acolo într-o cutie, cine ştie, într-o zi… posibil să am nevoie de ele. E păcat să le arunc… le păstrez, măcar aşa ca amintire... n-au cum să-mi facă rău!" (te amăgeşti) 
Lucrezi la viaţa ta, te pregăteşti pentru o alta - una mai bună. Faci planuri, te consolezi cu gândul că totul se va schimba. Totul a rămas în urmă… ţi-ai scos din minte gândurile rele ce care hoinăreau hai-hui (ai omorât fluturii), ţi-ai vindecat ochii şi nu le-ai mai dat voie să privească tot ce-şi doreau, ţi-ai „legat” mâinile să nu facă ce n-ar trebui, ai răbdat, cu toate că ţi-a fost greu, ţi-ai ascuns dorinţele, ca să nu le mai vezi, să nu mai doreşti (nu mai zboară nici un fluture)… ţi-ai aruncat totul în cutii şi le-ai închis bine, le-ai sigilat, dar încă le ţii acolo (păstrezi larvele!!!)…

Tu cum ai scăpat de „molii”?

bunătate

A fi bun, înseamnă a le arăta altora bunătate, fără a-i constrânge la obligaţii – asta face Dumnezeu tot timpul. Şi doreşte să ne purtăm la fel cu alţii. Astfel lucrează El. 
Dumnezeu nu pretinde că felul disciplinat de vieţuire ar fi uşor de adoptat, dar el făgăduieşte că este aducător de împlinire. Însă necesită exerciţiu. El, ne spune să începem cu paşi mici pentru a săvârşi fapte de bunătate discrete şi să observăm răsplata pe care o vom resimţi. El este sigur că ne vom reîntoarce pentru mai mult.... 
Atunci când oferim daruri de slujire neegoistă, întrezărim un crâmpei din ceea ce simte Dumnezeu atunci când binecuvântează. De aceea, creştinii ar trebui să se conducă după principiul: „Fă pentru alţii, chiar dacă ei nu fac niciodată pentru tine”.

Abraham Heschel spunea: „Când eram tânăr, îi admiram pe oamenii inteligenţi. Pe măsură ce am înaintat în vârstă, am început să-i admir pe oamenii buni”.

Iar în Scriptură scrie că ceea ce face farmecul uni om, este bunătatea lui. Şi aş completa, spunând că oamenii buni reflectă caracterul lui Dumnezeu.

Sigur ne-am gândit de nenumărate ori să facem fapte bune, să avem timp să fim buni, dar mereu am amânat, aşteptând parcă un moment mai potrivit, o "ocazie"care n-a mai venit...

Pierdem din vedere faptul că bunătatea reală, ruptă din bunătatea lui Dumnezeu se manifestă continuu, trebuie să facă parte din noi, să fie un mod de viaţă...

Se pare că tre să schimb ceva, tu nu?

gânduri

Cu toate că nu există răspuns la întrebarea "De ce?", răspunsului urmându-i un alt "de ce?"... am adunat câteva gânduri ce ar prinde bine unor persoane dragi mie (...).

Sunt oameni care oferă mult celor din jur, dar fără să le pese…. Şi alţii care oferă puţin, dar atât de „mult” din bucăţica lor, pentru că le pasă…  
Poţi da fără iubire, dar nu poţi iubi fără dăruire...  

Se confundă adesea iubirea cu zâmbete, flori, bucurie….însă adevărata iubire apare atunci când se plânge alături de cel ce suferă, şi se stă alături de cel care are nevoie de sprijin…  
Iubirea nu e doar un zâmbet, nu e doar o floare, iubirea e un suflet rănit şi apoi vindecat de altul...  
Iubirea trebuie învăţată, încercată şi experimentată... prima atingere nu reprezintă niciodată expresia ei desăvârşită...  

Puţini oameni reuşesc să priceapă că atunci când iubeşti, trebuie să dai drumul… în nici un caz sa ţii cu forţa… pentru că exista o lege nescrisă… dacă e iubire adevărată se va întoarce, iar daca nu… e cazul sa înţelegi ca nu a reprezentat niciodată nimic…  
O iubire pe care eşti nevoit s-o păzeşti nu reprezintă nimic. Dar tocmai asta n-au să înţeleagă niciodată oamenii geloşi.

Gelozia ia naştere odată cu dragostea, dar nu moare odată cu ea...  

Cei care ajung sa iubească, se schimbă, se transformă… într-o relaţie oferi şi ţi se oferă, şi nu poţi ieşi din ea la fel cum ai intrat… în spatele tău e un alt „bagaj”, pe care nu l-ai avut la intrare… 
Cine iubeşte şi este iubit nu va mai fi niciodată acelaşi om ca înainte...  

Frumuseţea unei persoane nu stă în ceea ce izbeşte ochiul, ci în ceea ce este ca om… şi pentru fiecare, frumuseţea e atât de diferită… şi întotdeauna frumuseţea o vedem în ceea ce iubim noi, nu în ceea ce iubeşte altul.  
Nu iubeşti o femeie (bărbat) pentru ca este frumoasă, ci este frumoasă pentru că o iubeşti tu!

 

Când iubeşti, inima intră deseori în contradicţie cu raţiunea, pentru că gândeşti într-un fel, dar simţi mai mult decât ai vrea…. şi de acolo se naşte mai multă suferinţă, şi se trăieşte într-o continuă visare… departe de lumea reală…  
În iubire se simte mai mult decât e nevoie, se suferă mai mult decât se cugetă, se visează mai mult decât se trăieşte...

 

La ce sau la cine te-ai gândi dacă ai mai avea doar câteva clipe de trăit???  
Abia când stai faţă în faţă cu posibilitatea morţii realizezi ce şi cine este cu adevărat important, iar ultimul gând pe care ţi-l mai permiţi, te duce la ceea ce iubeşti sau ai iubit cu adevărat. Nu degeaba se spune că preţuieşti mai mult un lucru abia când îl pierzi… păcat că abia atunci iţi dai seama de valoarea sa...  
Iubirea e tot ce dorim, iar în final e tot ce-am avut… 

mergi singur...?!

Am revenit şi astăzi cu poveşti de "ieri", dar care sunt întotdeauna bine venite.
Vă amintiţi? Se povesteşte că un om şi câinele său se plimbau prin cer. Au mers pe drumul pietruit cu aur… pe lângă un gard de marmură fină. Urcând spre deal au întalnit o poartă superbă, construită din perle, ce străluceau sub razele soarelui. Ajungând lângă poartă, au văzut un om şezând în pragul ei.

"Scuzaţi-mă” i s-a adresat stăpânul câinelui, “Unde ne aflăm”?

“În Rai” – a răspuns portarul.

“Putem primi un pahar cu apă”? A întrebat stăpânul câinelui.

“Desigur” a răspuns portarul, “intră şi vei primi apă răcoritoare”.

“Şi prietenul meu poate intra”? A întrebat vizitatorul.

“Regret” i-a răspuns portarul “Nu permitem intrarea animalelor”.

Omul a decis să renunţe la apă, şi-a chemat câinele şi-au plecat mai departe. Drumul în continuare, era anevoios şi plin de praf. Tot mergând au ajuns la o poartă simplă de lemn, fără gard prin-prejur. Portarul rezemat de poartă, citea dintr-o carte.

“Pardon” i s-a adresat vizitatorul. “Putem primi puţina apă”?

“Desigur, cu plăcere, poftim intraţi” a răspuns amabil portarul.

Ei au trecut poarta şi au baut apă rece din fântâna apropiată, cât au poftit “Mulţumim, puteţi şi să ne spuneţi unde ne aflăm?

“În Rai” le-a răspuns portarul.

“Sunt complet derutat şi portarul precedent, mi-a spus, că la poarta lui e intrarea în Rai” a spus vizitatorul.

"Ah, te referi la strada aurită şi poarta cu perle? Nu, acolo e Iadul”.

“Şi nu vă pasă că acolo se folosesc de numele vostru”? S-a mirat, stăpânul câinelui.

“Nu”, i-a răspuns portarul. “Noi suntem bucuroşi că ei îi iau pe toţi aceia, care sunt de acord, să-şi părăsească prietenii şi să-i lase afară”.

Vedeţi pe unde vă sunt prietenii şi spuneţi-le o vorba bună! Ţineţi minte, cu un prieten bun, întodeauna veţi avea, o “rază de lumină”.

cafea, ouă, morcov

O lecţie de viaţă peste care nu merită să treceţi! 

O tânără s-a dus la mama ei spunându-i cât de grea îi este viaţa. nu ştia cum să meargă mai departe şi decise să renunţe. Era obosită de luptă şi de zbateri. Părea că de îndată ce o problemă se rezolva, apărea imediat alta.

Mama sa o luă în bucătărie. Umplu 3 vase cu apă şi le puse la foc. Curând apa a fiert. În primul vas a pus morcovi, în al doilea ouă, iar în al treilea cafea. Le-a lăsat la fiert fără să scoată un cuvânt. 

 În aproximativ 20 de minute, ea a stins focul. A scos morcovii şi i-a pus într-un bol, ouăle în alt bol, iar cafeaua în altul. S-a întors apoi către fiica sa,întrebând-o: "Ce vezi?"

"Morcovi, ouă şi cafea!"

Mama ei a împins-o mai aproape, rugând-o să atingă morcovii. Ea, i-a atins, observând că sunt moi. Apoi, a rugat-o să ia un ou şi să-l spargă. După ce a înlăturat coaja, ea a observat oul fiert tare. În cele din urmă, mama a rugat-o să ia o gură de cafea. Fiica zâmbea, în timp ce gusta aroma cafelei. Apoi întrebă: "Ce înseamnă asta mamă?" 

Mama răspunse: "Fiecare dintre aceste lucruri a suportat aceeaşi adversitate: apa fiată, însă fiecare a reacţionat diferit.

Morcovul a fost la început tare, dur şi neînduplecat, totuşi, în apa fiartă el s-a înmuiat şi a devenit slab. 

Oul a fost fragil. Coaja lui subţire proteja lichidul din interior, dar, după ce a stat în apa fiartă, interiorul s-a întărit.

Boabele de cafea au fost unice, remarcabile. După ce au stat în apa fiartă, ele au schimbat apa.

 

"Cine eşti tu? Când greutăţile bat la uşa ta, cum răspunzi?" a întrebat mama.

Dar tu, cine eşti?

Eşti morcovul care prin durere şi greutate se moleşeşte, devenind moale şi pierzând puterea? 

Eşti precum oul care porneşte cu o inimă maleabilă, dar care în urma greutăţilor şi încercărilor iese întărit şi puternic? arată "coaja" ta la fel, fiind înăuntru mai înverşunat şi mai încăpăţânat, cu spirit ţeapăn şi inima tare?
Sau eşti precum boabele de cafea, care practic schimbă apa fierbinte, schimbă circumstanţa care aduce durere?  Aşa cum cafeaua, atunci când apa se înfierbântă, o parfumează cu aroma ei, tu faci situaţia  din jurul tău bună? Când clipa este "întunecată" şi încercările sunt mai grele, tu oare urci alt nivel?
Ce eşti şi ce devii?